Despre nomikai

27 februarie 2014

Am fost nepermis de leneșă săptămâna asta. Azi plouă. A plouat de dimineață, și nu dă semne să înceteze prea curând. Deja-vu. Mi-am petrecut ziua citind manualul de publicare al APA. Cât de plictisită pot fi? Acum încerc să mă adun și să raportez ce am făcut săptămâna asta. E un brief report.

În week-end m-am refăcut după excursia la ski. Sâmbătă cred că am dormit toată ziua. Dacă am făcut altceva, nu îmi amintesc. Clar e că am lipsit (iar) de la clubul de dans. Duminică am mers la un festival internațional organizat în apropierea căminului, știind că se vinde kebap. Am văzut niște puști/puștoaice dansând dansuri coreene, și am cheltuit ultimii 500 de yeni pe care îi aveam (in cash) pe un kebap cam lipsit de gust, dar care mi-a adus sentimente de nostalgie. Nu e ușor să găsești kebap în Japonia. Apoi am renunțat să merg la bibliotecă (din lene, again), așa că am mers la malul mării, am mâncat căpșuni pe drum și, după ce mi-a intrat frigul în oase, ne-am întors. 

Luni am mers la karaoke cu fetele și cu profa de la nivelul 5 de japoneză. Enka mea a făcut furori. Mi s-a prevăzut o carieră strălucită de cântăreață de enka: gaijina blondă care cântă coveruri după Tendon Yoshimi. Colega mea coreeană  a demonstrat o voce perfectă pentru enka, însă chipul de asiancă a diminuat din valoarea performanței. 

Marți nu-mi aduc aminte ce-am făcut. Probabil nimic. Am ieșit în parcul Sunpu și am privit cireșii înfloriți prematur. Florile cireșilor japonezi sunt roz, și chiar te captivează. De-abia aștept să văd toți cireșii în floare. 

Miercuri am avut seminar și nomikai (băută cu proful și colegii de seminar). 4000 de yeni pentru 2 ore de băut cât încape (all you can drink).   

Am sărbătorit doi studenți care vor absolvi în martie (unul de licență, una de master). Ca mereu, întâlnire deosebit de plictisitoare și frustrantă pentru mine. E un gen de distracție care nu mă distrează deloc. Și costă o grămadă de bani (dar poate voi reveni ulterior la chestiunea asta). Absolventa de master e o profesoară de asistenți medicali, la vreo 50 de ani în buletin, 35 pe chip, căsătorită de curând cu un canadian. În general, la nomikai, absolventa de master vorbește, și proful mai intervine din când în când. În rest, se bea pe rupte și (deși toți sunt japonezi în afară de mine), nimeni nu se îmbată. Japanese are no fun! (Cred că am mai spus asta undeva.) În orice caz, mersul la băut cu colegii de seminar și proful coordonator îmi provoacă o senzație de nefiresc și stânjeneală. E neplăcut să bei cu oameni pe care îi cunoști doar dintr-o postură oficială. Plus că atunci când beau mi se reduce capacitatea de a mă exprima coerent în japoneză. Încă mă obișnuiesc cu cultura nomikai-urilor. Nomikai după prezentarea lucrărilor de licență (prezentare în fața tuturor studenților și profesorilor de la departamentul de psihologie... da, departamentul e minuscul). Nomikai după prezentarea lucrărilor de disertație (a doua zi). Ok, nu m-am dus la niciunul, deși am fost invitată. Nomikai cu seminarul. Oameni buni, exagerați! 

(Cred că ar trebui să explic la ce mă refer când vorbesc despre seminar. Nu, nu are legătură cu teologia. Studenții care își iau lucrarea de absolvire la un prof au întâlniri săptămânale cu proful respectiv pentru a discuta progresul lucrării – asta e seminarul, seminarul cu care tot merg la nomikai-uri.)