A-ți cere scuze în Japonia

10 februarie 2014

Mi-a venit ideea acestui jurnal din două direcții: una consta în conștientizarea (sau poate doar impresia) faptului că lucrurile, descoperirile, ideile, emoțiile, gesturile și sensurile trec pe lângă mine cu o viteză fantastică și eu nu întind mâna după ele să le prind... a doua direcție ține de extraordinara oboseală pe care o simt de fiecare dată când trebuie să răspund unui mesaj de la cei de acasă, mai ales când răspunsul presupune repetarea a n-a oară a aceluiași conținut. Prin acest jurnal public aș putea scăpa de responsabilitatea ținerii la curent a tuturor celor de acasă cu ceea ce mi se întâmplă. Scriu o dată, citesc toți, toată lumea e satisfăcută.

Problema apare în momentul în care simt că nu am nimic de spus. Spre exemplu, azi... Ce descoperire fantastică am făcut despre Japonia azi? Fiindca am stat numai în casă, cu o tentativă eșuată de a merge la biblioteca din parc și a lucra acolo (evident, era închisă), am avut prea puține ocazii să observ societatea japoneză.

Oricum, întorcându-mă cu bicicleta la cămin, am avut un mic incident. Am trecut strada o dată cu o doamnă (și ea pe bicicletă). Eu voiam să merg la dreapta, ea înainte. Era era în dreapta mea. Am pornit amândouă, eu pe parcurs schimbând direcția în mod amenințător către ea. Ea și-a cerut scuze. Eu nu. De fapt, eu eram de vină, deși pur și simplu mi-am schimbat direcția în ideea că oricum voi aștepta să treacă ea întâi. Dacă n-aș fi înțeles spiritul japonez care a făcut-o să își ceară scuze, aș fi zis că de fapt, cine știe, poate chiar ea era de vină. Dar nu, nu era ea de vină. Nu era nimeni de vină. Ea doar nu a înțeles că eu aveam de gând să aștept să treacă. Eu doar mi-am schimbat direcția către dânsa, fără a avea intenția să pornesc. Misunderstanding. The end. Ea a plecat înainte, eu m-am dus la dreapta. Ea, probabil, s-a gândit în sinea ei: henna gaijin (străină ciudată). Eu m-am gândit în sinea mea: japoneză ciudată. Și așa s-a încheiat toată treaba. Concluzia: de ce le place japonezilor atât de mult să își ceară scuze?

La ultimul curs de vorbire și citire în japoneză, am discutat tocmai despre această chestiune. Japonezii spun mai des "scuze" (sumimasen) decât "mulțumesc" (arigatou). Gaijinii găsesc asta de greu de înțeles. Chiar și atunci când pare mai firesc să ți se mulțumească (exemplu simplu: oferi un pahar de apă unui oaspete), japonezul își cere scuze. De ce își cere scuze? Pentru că tu te-ai deranjat pentru el. Trăirile tale sunt mai importante decât mulțumirea proprie, așa că japonezului i se pare mai firesc să își ceară scuze în acest caz, decât să-și mărturisească mulțumirea. Odată cu progresul în înțelegerea și vorbirea limbii japoneze, ajunge să ți se pară firesc și chiar de dorit utilizarea scuzelor în locul mulțumirii. Acum și eu folosesc mai des sumimasen decât arigatou. Sensul lui sumimasen a început din ce în ce mai mult să cuprindă ideea mulțumirii.

Profa de japoneză a făcut o paralelă cu societatea americană, unde a-ți cere scuze e echivalentul acceptării înfrângerii. În trafic, cine își cere scuze, ăla e vinovată. Cu ultimele rămășițe de gândire occidentală, și mie îmi sună, uneori, scuzele japonezilor a înfrângere. Doamna cu bicicleta și-a cerut scuze, deci ea a greșit. Totuși, sensul e cu totul altul aici. Eu nu mi-am cerut scuze, deci sunt o needucată (sau o henna gaijin). A-ți cere scuze e un fel de greeting, de must do. În orice situație, indiferent dacă ai greșit sau nu, important este să îți ceri scuze (poate chiar ai greșit și nu ți-ai dat seama). Ai greșit sau nu, odată ce ți-ai cerut scuze, ți-ai îndeplinit rolul de cetățean, te-ai ridicat la nivelul așteptărilor celorlalți, toată lumea e satisfăcută. Colega mea chineză de la cursul de japoneză a punctat bine că scuzele exagerate a japonezilor par a fi o strategie de a scăpa de orice responsabilitate: mi-am cerut scuze, gata, treaba mea s-a încheiat, pot să merg acasă și să mânânc okonomiyaki fără să-mi fac vreun reproș. Într-un fel, tind să o susțin. Nu poți ști niciodată în ce măsură cel care își cere scuze chiar se simte vinovat de ceva în sinea lui. Uneori, scindarea asta dintre ceea ce fac și ceea ce simt japonezii mi se pare deosebit de înfricoșătoare; cât de mult din ceea ce spun japonezii reflectă ceea ce simt cu adevărat?