Karoshi, sau cum se moare în Japonia de la prea multă muncă

De mult am vrut să scriu două vorbe, trei, despre cum se muncește în Japonia. Știm că japonezii sunt muncitori tare, că stau peste program cât este nevoie, și uneori, cât nu, și că au inventat conceptul de karoshi, care înseamnă moarte cauzată de exces de muncă (da, sunt cercetări pe asta, dați un search pe Google Scholar). Dar parcă totul sună fantasmagoric, așa ca o poveste cu samurai, și tare greu îți mai vine să crezi că cineva ar putea să aleagă să se sinucidă pentru că este suprasolicitat la muncă. Dar se mai întâmplă, și în Japonia, se mai întâmplă mai des.

Zilele astea e o mare forfotă legată de un incident la firma Dentsu, care nu e o firmă de pe aici pe acolo, e o mega companie de advertising și relații publice cu aproape 50 000 de angajați, dacă ceea ce scrie Wikipedia e pe bune. Anul trecut, o proaspăt angajată a firmei s-a sinucis, și recent, guvernul japonez a recunoscut moartea ei ca fiind karoshi. În consecință, zilele astea sediile firmei au fost cercetate în amănunt de către autorități, suspectat fiind faptul că la firmă se încalcă cam des legislația cu privire la numărul de ore suplimentare făcute de angajați. În prezent, limita de karoshi ar fi de 80 de ore suplimentare pe lună. Prin nu știu ce metode (că înregistrările de la firmă firește că nu sunt reale), s-a stabilit că fata care s-a sinucis ar fi făcut vreo 100 de ore suplimentare într-una din lunile de dinainte să se sinucidă, așa că moartea ei a fost considerată karoshi, și familia ei a primit o compensație.  

Firește, n-ai de unde să știi cât a muncit săraca fată, ce i-au spus superiorii, ce i-a trecut prin cap când a hotărât să se sinucidă. Dacă te bazezi pe ce scrie pe internet și prin ziare, fata intrase ca proaspăt absolventă (a universității Tokyo, care e numărul 1 în Japonia), în aprilie, și de prin octombrie, numărul de ore suplimentare făcute sărise mult de limita acceptată de firmă, care era de (doar) 70 de ore pe lună. Se pare că superiorii îi spuseseră să înregistreze numărul de ore suplimentare sub pragul de 70 de ore, așa că fata înregistrase ceva de genul 69,5 și tot așa, în ultimele 2-3 luni înainte să se sinucidă în decembrie. Scrisese pe rețelele sociale că stă la servici 20 de ore într-o zi, că nu doarme mai mult de două ore pe noapte, că nu mai are nicio dorință în afară de a dormi, că șeful îi spune că orele suplimentare făcute de ea sunt fără sens și o pierdere pentru firmă, că e incapabilă. Atunci când privești totul din exterior și nu cunoști prea bine societatea japoneză, e ușor să spui că ar fi fost mult mai simplu să demisioneze. Însă societatea japoneză poate foarte bine să facă o tânără de 24 de ani să piardă orice dorință de a trăi, și să vadă sinuciderea ca fiind cea mai înțeleaptă idee.

De când îi caută pe ăștia de la Dentsu prin condică, boșii au hotărât că pentru a limita orele suplimentare ale angajaților, luminile firmei se vor stinge la ora 22. Și la televizor se arată spectacolul stingerii luminilor de la firma Dentsu la ora 10 seara, mai ceva ca de Crăciun. Exact așa cum limita de ore suplimentare pe lună îi oprește pe angajați să lucreze mai mult de 70, așa o să îi oprească stingerea luminilor să continue să lucreze la calculator. Bună idee.

Poate nu m-ar fi impresionat prea tare stirea asta și cazul ăsta, dacă nu aș fi experimentat în ultima vreme (din fericire, indirect), ce înseamnă să fii proaspăt absolvent într-o firmă și cum se fac orele suplimentare, pe aici, prin Giapan. Recunosc, nu trebuie generalizat, Japonia e mare și nu toate firmele sunt cretine, dar trebuie să suspectez că, măcar o parte din ele, sunt.

Să luăm un exemplu din grădina noastră: T., proaspăt absolvent al unei facultăți umaniste de la universitatea din Shizuoka, care și-a petrecut studenția prin bibliotecă, păstrându-și mâinile delicate ca ale unei femei, intră într-o firmă în aprilie anul ăsta. Nu e Dentsu, că nici el nu e absolvent de Tokyo, e o firmuliță mai mică, una care face trebușoare mici pentru firme mari, ca Dentsu. În companiile japoneze, se consideră că proaspătul angajat este o foaie de hârtie albă pe care se poate scrie orice, așa că este trecut prin mai toate birourile și compartimentele, ca să știe să facă și de una, și de alta, și să crească vânjos ca un câine loial firmei. Nu contează că ești absolvent de facultăți umaniste și n-ai mai făcut calcule și chestii inginerești din liceu (dacă ai făcut și atunci, ceea ce nu e cazul lui T.) Vei fi bine spălat pe creier, inoculânduți-se ideea că dacă nu te descurci, înseamnă că nu depui destul efort, și asta n-are nicio legătură cu faptul că tu, așa ca om, n-ai nicio treabă cu matematica, sau că tu, așa ca student, ai petrecut 4 ani învățând cu totul alte minunății.

Dar astea sunt detalii, detalii care să te facă să îți urăști slujba, și să te întrebi ce cauți tu în viața ta, sau dacă nu, măcar ce cauți tu pe postul ăla. By the way, când ești angajat ca proaspăt absolvent în Japonia, de obicei n-ai habar ce fel de muncă vei face. Nici angajatorii n-au habar. Ei caută un tip de om, tânărul flexibil și loial pe care să-l crească, nu specialiști pentru un post anume. După aia, văd ei.

Dar revenim la orele suplimentare. La firma lui T, e mare grijă cu munca suplimentară. Cică. Pentru a face mai mult de 30 de ore suplimentare pe lună, trebuie să depui tot fel de cereri, să explici necesitatea orelor suplimentare, să fii certat de șef că nu ai reușit să termini treaba în cele 30 de ore, să completezi tot felul de fișe, să mai fii certat puțin că ești ineficient. Nuu, nu vom face niciodată mai mult de 30 de ore suplimentare. În plus, în fiecare zi, plecarea din firmă trebuie să se facă înainte de ora 22:10. Miercurea e ziua în care orele suplimentare sunt interzise și toată lumea pleacă acasă după fix 8 ore. Nu-i așa că sună bine? Ai impresia că pe ăștia chiar îi preocupă soarta angajaților. Ai impresia că ei chiar fac ceva să-și oprească angajații hămesiți să lucreze peste program, și să-i trimită acasă, să se mai relaxeze.

Ca și la Dentsu, problema e pusă greșit. Angajatul nu VREA să stea ore suplimentare, așa aiurea, angajatul ESTE NEVOIT să stea ore suplimentare, pentru că altfel nu poate atinge deadline-uri și alea alea. Pentru că, altfel, este făcut incapabil și o pierdere pentru firmă. Și când săracul angajat și-a terminat cele 30 de ore regulamentare, dă cu cartela c-a plecat, și rămâne pe muncă voluntară. Ei, dacă asta nu e un sistem pervers, eu nu știu cum altfel să-l numesc.

De fiecare dată când îi trimit mesaje lui T pe la 5-6 seara, și nu primesc răspuns decât după ora 22, mă mai înfurii un pic. Măcar sper că n-a dat doar cu cartela, uitând să mai plece.

Formă și ritual pentru cei fără bun simț

În japoneză, joushiki (常識) e un cuvânt care reprezintă bunul simț, cunoștințele de ordin general și practic, pe care orice individ ar trebui să le aibă pentru a trăi în societate (spre exemplu, cum să saluți un superior). A nu avea joushiki e mare rușine, mai ales într-o cultură a formei și ritualului. Ieri m-am distrat privind o emisiune de divertisment care evalua nivelul de Joushiki al unor vedete celebre japoneze. Am prins doar o parte din emisiune, în care li s-au testat cunoștințele despre modalitatea corectă de a mânca un ochi sau un pește fiert și despre modalitatea de a-ți exprima regretele într-o vizită de condoleanțe în stil budist. Despre aceasta din urmă am să vorbesc, pentru că, nefiind nici budistă nici prea curioasă, am realizat că sunt complet lipsită de joushiki când vine vorba de vizite de condoleanțe. Acum mă simt pregătită să-mi exercit joushiki, numai o ocazie îmi mai trebuie.

Ah, înainte să încep, trebuie să menționez că majoritatea vedetelor care au fost testate în emisiune au fost catalogate ca fiind lipsite de joushiki (budiste fiind, sic).

Să începem. Toc-toc la ușă, îți răspunde ruda răposatului, te înclini, intri, după care trebuie să spui cuvintele de condoleanțe. Există, firește, niște fraze dinainte stabilite, pe care trebuie să le spui. Point: important este cum le spui; cuvintele trebuie spuse cu vocea întretăiată de posibile lacrimi, abia perceptibil urechii ascultătorului. E nepotrivit să le rostești cu voce tare, și, de asemenea, e nepotrivit să lungești vorba. Simpla frază de condoleanțe ajunge. De asemenea, pe tot parcursul vizitei, e bine și indicat să nu te lungești cu vorba.

Ruda te invită în casă, așa că urmează să te descalți și să intri. Aici e important cum te descalți și cum asezi papucii la ușă. În primul rând, trebuie să te descalți cu fața la rudă (a-i arăta fundul este deosebit de nepoliticos), după care trebuie să așezi papucii cât mai aproape de dulăpiorul cu pantofi, orientând călcâiul papucilor către dulap, și nu către intrarea în cameră, cum am fi obișnuiți noi, cei fără joushiki (eu una, de lene, îmi las papucii cu călcâiul orientat către ușă de la intrare, ceea ce face încălțarea lor la plecare mult mai dificilă – ceea ce este complet lipsit de joushiki).

Apoi intri în camera în care există altarul budist și rămășițele răposatului într-un pachețel (a propos, după ce a murit Ku, câinele lui Yoshihiro, am primit niște rămășițe de-ale lui, într-o cutie frumoasă, rămășițe pe care le ținem lângă televizor, fiindcă, bineînțeles, nu avem altar budist în casă. Asta ne mai lipsea. Am fost foarte reticentă la ideea de a păstra oasele unui câine în casă, știi, scheletul din dulap, dar m-am obișnuit... sper ca la următoare mutare oasele să se piardă în mod misterios). Rudele stau așezate într-o latură a camerei, în apropiere de altar. Intri în camera cu tatami, atent să nu calci pe marginea tatami. Lipsită de joushiki, habar n-aveam că nu e voie să calci pe margine. Am căutat pe net și am aflat de ce. Explicația practică e că materialul din care e făcută marginea e delicat și poate fi cu ușurință uzat prin călcare, te poți împiedica sau, cică, pe vremuri se practica înfigerea sabiei printre marginile tatami pentru a omorî dușmanul, așa că e mai sigur să eviți spațiile pe unde poate pătrunde o sabie de ninja. Explicația filosofică e că marginea reprezintă granița dintre două lumi, lumea gazdei și lumea oaspetelui, sau lumea celui de rang superior și a celui de rang inferior, așa că a călca această graniță înseamnă a o distruge. Mai există niște povești cu strămoșii, plantele și animalele, dar n-am înțeles prea bine logica, așa că mă opresc cu explicațiile aici.

După ce ai avut grijă să pătrunzi în încăpere fără să calci marginile tatami, te îndrepți către altar, în fața căruia există o pernuță (zabuton) pe care te vei așeza. Point: e nepoliticos să te așezi direct pe pernuță, pentru că asta înseamnă a-l privi pe buddha din altar de sus. Ceea ce trebuie să faci este să te așezi în genunchi în fața pernuței, și, după ce faci o plecăciune în genunchi în fața rudelor, să te târăști în genunchi până pe pernuță. Ca să fii și mai politicos, poți da pernuța la o parte (pentru că aceasta se cuvine numai celor de rang înalt, și cine ești tu, un biet muritor) și să te târășｔi în genunchi până la altar, continuând ritualul cu genunchii direct pe tatami.

Urmează să te închini lui Buddha. NU trebuie să te inchini rămășițelor răposatului, chiar dacă pentru răposat ai venit. Când te închini, trebuie să folosești mătăniile pentru înmormântări, pe care le vei ține în mâna stângă. În budism, mâna stângă e mâna necurată, care trebuie purificată cu ajutorul mătăniilor. 

Apoi, poți oferi banii. La înmormântări, se oferă rudelor bani într-un plic special (alb cu negru), și se spune că tradiția e să oferi bani vechi (nu nou-nouți, ca la nuntă). Acum, problema e cum se oferă banii. În nici un caz nu îi dai direct în mână rudelor. Plicul trebuie pus pe măsuța din fața altarului, pentru că, de fapt, oferi banii lui Buddha și nu rudelor. Ha!

Apoi, trebuie să aprinzi nu o lumânare ci un bețișor parfumat (sau mai multe, în funcție de secta budistă). Dai foc bețișorului de la o lumânarea de pe altar, apoi trebuie să stingi focul și să înfigi bețișorul într-un recipient de pe măsuță. Important e cum stingi focul. NU se suflă în foc, trebuie să-l stingi cu mâna.

După înfigerea bețișorului, urmează clopoțitul. Pe masă, există un fel de vas care ține loc de clopoțel, și în acest vas trebuie să lovești cu un bețișor. Se lovește de două ori: o dată pentru a-i atrage atenția lui Buddha, și a doua oară pentru a-i transmite că ai de gând să te închini. Important este cum lovești clopoțelul. Pentru că cel mai frumos sunet este scos atunci când loveși vasul cu o mișcare de jos în sus, trebuie să iei bețișorul și, printr-o mișcare circulară de jos în sus, să lovești vasul în partea din față (nu deasupra, nu lateral).

Și dacă ai reușit să faci toate schemele astea, înseamnă că ai joushiki.

Ca să fim clari, nu îmi asum nicio responsabilitate pentru corectitudinea informațiilor de mai sus, sunt bazate pe o emisiune de divertisment de la televizor.

În cantonament cu clubul de dans, partea a doua

Sau, mai exact spus, partea a treia. Am participat și la cantonamentul de vara trecută, despre care am ales să nu scriu nimic. Eram în toane mai bune atunci.

Cantonamentul de primăvară a ținut patru zile. De joi până duminică. S-a desfășurat în același loc ca vara trecută (altul decât cel de acum două veri): o pensiune tradițională japoneză, aproape de muntele Fuji, la trei ore cu mașina de Shizuoka.

Deși au trecut mai mult de doi ani de când sunt aici și de când frecventez (cu multe absențe) clubul de dans, recunosc că încă nu încetez să mă minunez descoperindu-l. Descoperind ceea ce înseamnă bukatsu, ceea ce cred membrii lui că înseamna, descoperind felul în care gândesc membrii lui și așteptările lor. O cascadă de uimire și frustrări, a cărei putere tot nu pare să scadă.

Dinainte să plecăm, dispoziția mi-a fost spulberată de o discuție dintre senpai (cei mai vechi membri ai clubului, printre care, nu știu când, m-am amestecat și eu) despre neseriozitatea kouhai (membrii mai noi). Se pare că la ultimele întâlniri la care au venit și absolvenții clubului să mai ofere din experiență și înțelepciune novicilor, kouhai s-au purtat nerespectuos, și mulți au lipsit, astfel încât absolvenții nu s-au simțit prea grozav. În consecință, senpai (fetele de anul 3) au scris niște e-mail-uri prin care și-au cerut iertare absolvenților pentru neseriozitatea kouhai și au promis că vor coordona cu mai multă severitate clubul: asta însemnând să le țină morală kouhai în timpul cantonamentului. Am citit replicile senpai de pe grupul de chat în care sunt și eu inclusă (de fapt, am intrat în club cu jumătate de an după senpai, dar în același an universitar, ceea ce mă face să am același statut comparativ cu kouhai de anii 1 și 2), refuzând să îmi exprim părerea, convinsă profund că lipsa mea de replică îi va enerva cumplit pe senpai.

Ca să o spunem mai drept, cantonamentul a pornit într-o atmosferă încordată dintre senpai (anul 3) și kouhai (anii 1,2). Iar eu, refuzând să mă aliez senpai, am pornit cantonamentul într-o dispoziție foarte, foarte proastă.

Întâlnirea din prima zi: ora de întâlnire 9:45. Am ajuns pe la 9:30, poate chiar mai devreme, și deja mai toți senpai și cei de anul 2 erau prezenți. Anul 1 întârzie. E 9:30 dar încep să sune telefoanele: oare X s-a trezit? Când vine? La ora 9:40, două fete de anul 1 încă nu apăruseră. Senpai încep să se agite, dând ochii peste cap. Sună telefoanele, dar nu primesc răspuns. Pe la 9:43, silueta unei fete de anul 1 se apare în câmpul vizual. Deși ajunge la locul întâlnirii înainte de ora stabilită, este certată de senpai: da, chiar dacă ora stabilită e 9:45, în mod normal vii mai devreme, ca să nu ne îngrijorezi. Fata de anul 1 își cere scuze. Mai lipsește o fată de anul 1, care ajunge cu vreo 5 minute întârziere. Urcă în autobuz și își cere scuze privirilor reci care o întâmpină. Ambele fete își vor cere scuze din nou la sedința din acea seară.

Folosirea timpului la japonezi e întruchiparea lipsei de eficiență. Dacă tot vor să ne întâlnim la 9 jumate, de ce nu stabilesc ora de întâlnire la 9 jumate? ar gândi o gaijină ca mine. Dar nu, lucrurile nu se fac așa simplu. Ora de întâlnire stabilită și ora la care întâlnirea se produce sunt două lucruri diferite, care trebuie să rămână diferite și care niciodată nu vor putea deveni unul și același.

La urcarea în autobuz, o fată de anul 3 mă invită în ultimul rând: vino și tu cu noi, toate fetele de anul 3 stăm în ultimul rând! Ce-i cu segregarea asta?? am gândit, și m-am așezat lângă o fată de anul 2, ignorând invitația.

Înainte de a porni la drum, toți membrii se așază în cerc în fața autobuzului, în jurul șoferului, și spun în cor.

-Bună dimineața. Vă rugăm să aveți grijă de noi astăzi.

Autobuzul e închiriat doar pentru noi. Șoferul e angajatul unei firme care închiriază autobuze. Am plătit anumite sume de bani pentru acest drum. Probabil că nu-l vom mai întâlni vreodată pe șoferul de azi. După ce ajungem la destinație, coborâm din autobuz și liderul clubului verifică dacă nu am uitat ceva înauntru, ne asezăm din nou în cerc în jurul șoferului și îi mulțumim în cor.

Ajunși la pensiune, ne aranjăm în cerc la intrare. Liderul clubului, un băiat de anul 2, o cheamă pe proprietară și, în numele clubului, spune câteva cuvinte de salut, iar la sfârșit, cu toții în cor, mărturisim cuvintele magice intraductibile, care înseamnă orice și care pot fi spuse oricând fără să dăm greș: Vă rugăm să aveți grijă de noi/ Dorința noastră este să avem o relație bună ! (yoroshiku onegai shimasu).

Nu putem să pierdem vremea, ne spălăm pe dinți, ne schimbăm în hainele de antrenament și fugim în sala de dans. La ora 1 începe antrenamentul de după-amiază. Avem grijă să ajungem măcar cu un sfert de oră înainte: cei din anii inferiori trebuie să pregătească băuturile, să dea cu mopul, să pornească reșoul. Oricum, orice lucru care în mod oficial începe la o anumită oră, în mod neoficial începe cu mult înainte, așa că ne grăbim să ajungem cât mai repede. Preferabil înaintea senpai, chestiune destul de dificilă, pentru că sunt cei mai rapizi și cei mai lipsiți de treabă. Dacă cumva se întâmplă nenorocirea ca un senpai să ajungă înainte și să înceapă să dea cu mopul (vai, ce dezonoare), cei din anii inferiori fug pe lângă senpai, trăgând de mop, cerându-l insistent.

La ora 1 fix, ne adunăm în jurul liderului, care ține un speech motivațional. Încheiem momentul cu veșnicul yoroshiku onegai shimasu, și pornim antrenamentul, același antrenament, în aceeași ordine, pe aceeași muzică. Repetiția e mama învățăturii.

La ora 6 antrenamentul de după-amiază se încheie, și pornim să luăm masa de seară. Cu vreo 15 minute înainte, câțiva membri au plecat către pensiune să aranjeze masa – pensiunea e în stil self-service, adică aranjăm și debarasăm masa de unii singuri. Masa de seară în Japonia e cea mai bogată – nu există conceptul de Eu nu mânânc după ora 6, din pricină că nimeni nu termină școala/serviciul până la ora 6. Cina la ora 9 seara nu uimește pe nimeni (în afară de mine). Înainte de începerea mesei și la finalul ei, cineva spune câteva cuvinte: Masa pare foarte gustoasă. Să mâncăm mult pentru a avea putere la antrenamentul de seară. Poftă bună! etc. Nu mai e nevoie să spun că dacă cineva întârzie la masă, iese cu priviri date peste cap.

După ce toată lumea a terminat de mâncat și mulțumim pentru masă, avem vreo 10 minute să ne spălăm pe dinți și să mistuim cantitatea imensă de mâncare. Astăzi însă senpai pregătesc o întâlnire cu cei din anul 1. După masă, senpai și cei din anul 1 rămân în sala de mese, într-o atmosferă solemnă. Unul din senpai, cu un caiet de notițe în față, începe să le țină morală celor din anul 1: a lipsi fără motiv de la antrenamente sau a întârzia fără motiv este inacceptabil. Dacă nu puteți ajunge la antrenament, neapărat trebuie să comunicați asta liderului grupului și între voi. Dacă întârziați, nu intrați zicând bună ziua, ci vă cereți scuze în mod umil, arătând că vă pare rău cu adevărat. Clubul nostru menține relații foarte bune cu absolvenții care mai vin din când în când, sacrificându-și timpul personal pentru a ne preda, și nu dorim ca aceste relații să se înrăutățească. Să aveți grijă să manifestați o atitudine pozitivă față de absolvenți, să arătați că sunteți motivați să învățați, și să vă exprimați sentimentul de recunoștință. Când cineva vi se adresează, aveți grijă să răspundeți în mod clar, pentru că altfel noi nu ne dăm seama dacă ceea ce spunem s-a înțeles. Să devenim oameni serioși, nu oameni de care să ne fie rușine. Etc etc Cei din anul 1 răspund docil tuturor atenționărilor: da, am înțeles, așa este.

Urmează antrenamentul de seară de la ora 7 jumătate la ora 9. Suntem obosiți și avem burțile pline, astfel încât ne mișcăm cu greu, dar suntem plini de energie spirituală și de chef de dans. De la ora 9 seara la ora 11, facem baie cu rândul, câte 3-4 odată. Cei care își așteaptă rândul, nu stau degeaba, ci continuă să se antreneze în sala de dans. De la ora 11 începe ședința. Fiecare spune, pe rând, care este obiectivul său pentru acest cantonament și care sunt remușcările sale pe acea zi. Fiecare vorbește cu o claritate și o seriozitate înspăimântătoare, numind obiective din cele mai concrete (să îmi corectez poziția când fac nu știu ce mișcare, să îmi îmbunătățesc expresia etc). Conținutul speech-ului se schimbă, odată cu schimbarea anului universitar: dacă cei din anul 1 dau exemple de obiective personale legate strict de dans, senpai vorbesc despre îndrumarea kouhai, despre crearea atmosferei, despre transmiterea de informații. Și acest speech e un prilej de reafirmare a statutului în grup.

După ședința care se termină la ora 12 noaptea, urmează morala către cei de anul 2. Senpai îi cheamă separat pe cei de anul 2, cărora le dăduseră în prealabil o temă de gândire: care sunt punctele tari și punctele slabe ale clubului, ce se poate face pentru a îmbunătăți activitatea, și care este rolul celor de anul 2 în coordonarea clubului. Cei din anul 2 își aduc propriul caiețel cu notițe, și liderul grupului (care e în anul 2), răspunde docil întrebărilor reci ale senpai. Punctul slab al clubului este îngăduința prea mare și faptul că regulile nu sunt îndeajuns de stricte: până la urmă vorbim de un bukatsu (note: în Japonia se face diferența între bukatsu și saakuru, două forme de cluburi, primul fiind caracterizat de o strictețe care lipsește celui de-al doilea). Așa că de acum în colo vom fi mai stricți în ceea ce privește absențele, întârzierea și atitudinea necorespunzătoare a celor din anul 1 etc etc.

Discuțiile continuă în noapte. Mi-e oricum împosibil să dorm, știindu-mă în aceeași cameră cu alte 5 persoane. În sfârșit se luminează afară, e ora 5 jumătate, nu am dormit deloc, mă ridic și mă pregătesc pentru o nouă zi, la ora 7 e micul dejun, de la 8 începe antrenamentul de dimineață.

Urmează alte trei zile la indigo.

În următoarea seară, după ce mă întorc în cameră (am uitat să menționez că și camerele sunt pe nivele, cei din anul 1 stând cu cei din anul 1, și eu cu senpai), le găsesc pe două dintre senpai vorbind în șoaptă, bineințeles, din nou, despre atitudinea necorespunzătoare a kouhai. Mă bag în pat, prefăcându-mă că dorm, deși mi-e imposibil să adorm ascultându-le vocile.

-Oare și noi eram așa când eram în anul 1? Nu, pentru noi senpai erau altfel, îi respectam, ce spuneau senpai era lege, nu ne comportam așa nerespectuos. Știi, îmi pare bine că am nimerit în aceelași an cu tine, uite, eu n-aș fi reușit să mă înțeleg cu cei din anul 2, iar cei din anul 1 sunt lipsiți total de aptitudini sociale, ăștia sigur se vor chinui foarte mult după ce vor ieși în societate (note: a deveni om al societății înseamnă a termina o școală și a fi angajat). Știi, uneori nici cu H (altă senpai tot de anul 3 dar care e cu un an mai mică) nu reușesc să mă înțeleg bine, chiar simt că e cu un an mai mică, uneori se poartă așa copilărește.

Teoria despre diferența enormă dintre 21 și 20 de ani. Eu ce să mai spun... decât atât: ce caut eu aici???

(8 martie 2016)