Bunele maniere (și respectarea lor) în mijloacele de transport japoneze

16 martie 2015

Nu ai nevoie de un manual de bune maniere ca să nu fii considerat necioplit atunci când urci într-un mijloc de transport japonez. Majoritatea regulilor sunt de bun simț. Spre exemplu, fumatul este interzis. Spre exemplu, e draguț să oferi locul unei persoane în vârstă sau unei mame cu un bebe. Spre exemplu, e politicos să nu vorbești în gura mare și, în genere, să nu îi deranjezi pe cei din jur prea tare. Aceste reguli nu au nimic japonez în ele, sunt, până la urmă, niște reguli elementare de trai în comun.

Hai să trecem la regulile japoneze. În primul rând, pentru toți gaijinii care vizitează țara soarelui-răsare, e bine de știut faptul că în mijloacele de transport japoneze este interzis vorbitul la telefon. Și lumea chiar respectă treaba asta. Pentru că în momentul în care un individ are curajul să răspundă la telefon, toate capetele se întorc, enervate, către el. E dificil să reziști unei astfel de presiuni sociale. Adevărat, mai dai peste persoane care vorbesc la telefon, dar de obicei o fac în șoaptă, mai degrabă ascunzându-se: Da, da, sunt în tren, te sun mai târziu. A, și mai sunt și gaijinii. Se pare că, pentru cei din jur, conversația altuia la telefon este mai deranjantă decât conversația între două persoane (spun studiile), și de aceea se interzice vorbitul la telefon în mijloacele de transport în comun. Pentru cei care au cunoscut, fără să vrea, în trenuri și autobuze românești, poveștile de viață ale unor străini, povestite la telefon, sunt sigură că această minunată regulă japoneză va suna divin. 

Continuând cu o regulă referitoare tot la utilizarea telefonului mobil, trebuie să precizez că în trenurile japoneze există Priority seats, scaune rezervate persoanelor în vârstă, mamelor cu copii, femeilor însărcinate, persoanelor cu handicap, etc. Voi reveni la ele. În preajma acestor scaune, este interzisă total utilizarea telefonului mobil. Pasagerii sunt rugați să își închidă telefonul dacă stau în apropierea scaunelor prioritare. Și chiar am văzut de câteva ori cum conductorul de tren (ăla cu anunțurile), trecând prin vagoane, atenționează pasagerii din preajma scaunelor prioritare să-și închidă telefoanele. Pentru că da, toți japonezii butonează telefonul mobil în tren. 

Revenind la priority seats, trebuie să spun că trenurile locale nu au locuri rezervate, așa că fiecare se așază dacă și unde poate. Deși ne-am fi aștepta la asta, în Japonia nu prea se practică cedarea scaunului persoanelor mai în vârstă. De ce? Nu pentru că ar fi nesimțiți cei care se așază, ci pentru că persoanele în vârstă refuză să primească locul, chiar și atunci când li se oferă. Și situația e extrem de penibilă, pentru că individul care s-a ridicat nu mai poate să se așeze la loc, bătrânul oricum nu se așază, iar cei din jur nu au curajul să se așeze. Și așa rămâne un loc gol și trist pe care nu se așază nimeni. Nu știu exact de ce anume nu vor bătrânii să primească locul ce li se oferă. Una din explicațiile care se vehiculează este că bătrânii japonezi nu-și acceptă vârsta, și nu consideră că ar avea nevoie de loc. Pentru că, vă spun, bătrânii japonezi sunt plini de viață. Unii se simt de-a dreptul jigniți, gândindu-se că încă nu au vârsta la care să li se ofere scaunul în tren. O altă explicație ar fi dată de simplul respect față de celălalt, chiar și mai tânăr: primind locul, bătrânul s-ar simți prost pentru cel care l-a oferit, pentru că acum celălalt trebuie să stea în picioare. Recunosc, există și cazuri în care bătrânii primesc locul, chiar bucuroși. Dar există și multe cazuri în care nu. E o chestiune dificilă. Eu evit problema prin a refuza să mă așez când prevăd că trenul se va aglomera. 

Când vine însă vorba de priority seats, chiar și atunci când trenul este aglomerat, lumea evită să se așeze în acele scaune. Am fost martoră la un moment drăguț într-o zi: doi bătrâni, un bărbat și o femeie, destul de în vârstă, intră în vagon și se așază pe două locuri, îngrămădiți între ceilalți pasageri. Doamna vede locurile libere prioritare, și îi sugerează domnului să stea acolo, pentru că era mai spațios. Domnul se pornește, însă la vederea semnului de Priority seats, râde și se întoarce: Astea-s scaune prioritare! Eu n-am certificare de scaune prioritare! Lasă că e bine aici. 

În fine, în mijloacele de transport japoneze, se păstrează liniștea. Deși nu e o regulă oficială (regula oficială e să nu deranjăm pe ceilalți), toată lumea vorbește în șoaptă. Așa că, de fiecare dată când urcă în tren un grup mai vesel, tot ce vorbesc membrii săi se aude perfect în vagon, și iarăși, capete se întorc, enervate, către sursa de zgomot. E de ajuns să vorbești normal, așa cum vorbim noi gaijinii între noi, ca să se audă. Deci nu exagerez când spun că japonezii vorbesc în șoaptă între ei (bine, mulți japonezi vorbesc în șoaptă oriunde,  nu doar în mijloacele de transport, inclusiv la prezentările orale de la cursuri, ceea ce mă scoate din sărite). Prin urmare, când se urcă niște gaijini în tren, se aude. 

Însă până zilele trecute, nu am crezut că i se poate atrage atenția cuiva că este prea zgomotos în tren. Era ora 18-19, ora la care se întorc acasă toți salary-men, și într-un tren plin de indivizi obosiți, adormiți și tăcuți, se urcă un grup foarte vesel de tinere. S-au așezat într-un capăt de vagon, lângă toaletă. Erau vesele și zgomotoase, vorbeau cu kuso (înseamnă rahat, și este unul din cele mai urâte cuvinte japoneze existente), și subiectul de discuție era ieșitul la băut/mâncat prin baruri. După vreo câteva minute de discuții hilizite, un domn la vreo 50 de ani, care stătea în picioare pe undeva pe la mijlocul vagonului, se pornește înspre colțul în care erau domnișoarele. Am crezut că se duce la toaletă. Dar nu, domnul li s-a adresat fetelor, pe un ton apăsat: Încetați odată cu vorba. Sau dacă vorbiți, vorbiți mai încet! Instant, în vagon s-a lăsat o liniște profundă. În spatele domnului, alt domn, mai tânăr, dădea din cap mulțumit, în semn de aprobare. Pentru următoarele câteva momente (ce mi s-au părut foarte lungi), domnul care le-a atenționat pe fete a stat, amenințător, în fața lor, fără să mai spună nimic. După care s-a întors la loc. Până la destinație, în vagon a fost liniște ca într-un muzeu.

O vama din perioada Edo și o peșteră din timpuri imemoriale

9 martie 2015

Hamamatsu e un oraș imens. Pe lângă câmpurile de orez care se întind la nesfârșit, Hamamatsu are și o mulțime de locuri interesante de vizitat. Ieri am văzut două dintre ele: Kiga Sekisho și Ryugashido.

Kiga Sekisho a fost unul din cele trei puncte de control vamal din prefectura Shizuoka, în perioada Edo (1603-1868). Indivizii care călătoreau către și dinspre capitala Edo (azi Tokyo) pe Tokaido (drumul mării de est, unul dintre cele 5 drumuri care legau Edo de vechiul Kyoto), erau nevoiți să treacă prin Kiga Sekisho, punctul vamal din Hamamatsu de astăzi. Acum, clădirile sunt refăcute și deschise publicului. Două porți mari de lemn deschid drumul către un spațiu delimitat de câteva clădiri: clădirea oficialilor de la vamă, o cladire unde se puteau închide prizonieri și un muzeu cu câteva exponate din perioada Edo. S-ar spune că, pe atunci, controalele erau stricte, și toți cei care călătoreau erau nevoiți să se identifice în fața oficialilor.

Ryugashido este una din cele mai mari peșteri din zona de est a Japoniei. Are 1000 de metri lungime, iar vizitatorii pot vedea 400 din ei. Mie mi s-a părut drumul mult mai lung de 400 de metri. E plină de formațiuni calcaroase spectaculoase, stalactite și stalagmite de diverse forme și dimensiuni, a căror frumusețe e sporită de luminile colorate și muzica ce se aude din difuzoare. Sunt locuri foarte înguste prin care trebuie să treci, apa picură în continuu, mai zboară câte un liliac, însă experiența a fost deosebit de frumoasă, chiar și pentru o claustrofobă ca mine. Totul e safe, până la urmă, fiindcă e făcut japanese-style. În mijlocul peșterii, o cascadă înaltă, a cărei ape curge cu putere în jocuri de lumini. Stalactitele și stalagmitele mai interesante au diverse nume, precum Broasca țestoasă, cei trei discipoli ai lui Buddha sau piatra sânului (ghici de ce). La finele drumului prin peșteră, un mic muzeu cu fosile din diverse perioade. Iar în magazinul de suveniruri, se vând fosile. Adevărate. Un loc care merită cu siguranță vizitat. Aș mai merge odată. 

Despre doruri și readaptări

4 martie 2015

Mi-au trebuit două săptămâni să mă reobinuiesc să fiu acasă: să nu mă mai trezesc în mijlocul nopții și apoi fix la 7 dimineața, așteptând să se lumineze, să nu mă mai comport ca o turistă, privind curioasă clădirile, străzile, oamenii, să nu mai vorbesc în minte în japoneză și să nu mai spun Itai! de fiecare dată când mă lovesc de vreun colț, să nu mă mai uit de zece ori la dreapta și la stânga când trec strada, pentru că nu știu de unde vor veni mașinile, să nu mi se mai pară totul ieftin la supermarket, să nu mai transform orice preț în yeni. Ok, mint, am transformat toate prețurile în yeni până la sfârșit. Ca să îmi dau seama că plătesc pe drumul de la Iași la București cât pe drumul de la aeroportul Narita până în Tokyo.

Reobișnuirea cu Japonia a fost mai rapidă. Până la urmă, n-am lipsit decât o lună. Aici deja au înflorit copacii, soarele strălucește orbitor și câmpurile sunt verzi. Dar câmpurile sunt verzi și iarna, în Japonia. Uitasem dezolarea câmpiilor negre și a copacilor goi de acasă. Iarna românească, atunci când e lipsită de zăpadă, poate fi teribil de dezolantă. 

 Un copac (cu flori) în drum spre universitate (după culoare, probabil plum - ume)

Întorcându-mă în Japonia, mi-am adus aminte de toate lucrurile de care, ca gaijină, trebuie să am grijă, pentru a nu ieși și mai mult în evidență decât ies, oricum. Mă aflu într-o lume unde a ieși în evidență e un păcat. După două zile de mers cu diverse mijloace, după ce am ajuns acasă, Yoshihiro mi-a spus că miros a gaijină. Acum mă gândesc că asta ar fi putut să însemne că miros a transpirație. Pentru că da, noi, gaijinii, avem mai multe glande sudoripare decât asiaticii, și nu ne putem arunca în lume fără deodorant, așa ca ei. N-ai ce-i face, în Japonia, îi simți pe gaijini. Și îi înțelegi, pentru că în Japonia, nu poți găsi un deodorant decent care să facă față numărului în plus de glande sudoripare pe care le avem, comparativ cu japonezii. Nu spun, există și japonezi care miros a transpirație. Însă majoritatea nu miroase. Și majoritatea din această majoritate nici măcar nu folosește deodorant. Dar nu, Yoshihiro mi-a spus că miros a parfum. Ceea ce era ciudat, pentru că nu mă dădusem cu parfum. Folosisem o cremă de corp parfumată (cu două zile în urmă, ce-i drept), și poate de aia miroseam a parfum. Și ce e rău în a mirosi a parfum? Simplu, japonezii, pe lângă faptul că nu folosesc deodorant, nu folosesc nici parfum. Singurele domnișoare care se dau cu parfum în Japonia sunt cele de companie și gaijinele. De asta miroseam eu a gaijină. 

E ușor, e foarte ușor să te comporți și să arăți ca o gaijină. E de ajuns să folosești parfum. Sau să îți faci unghiile. Preferabil în culori tari, cu roșu, de exemplu. Sau să porți blugi strâmți și geacă scurtă. Sau să porți haine colorate și mulate. Sau să îți vopsești părul roșu. Sau să nu te epilezi pe brațe. Și pe față. Sau să ieși cu părul răvășit (părul japonezelor stă tot timpul drept, lucios și neîncurcat). Sau să vorbești tare în mijloace de transport. Sau să ieși nemachiată. Da, da, e greu să nu arăți a gaijină atunci când chiar ești. 

M-am gândit ceva timp la ce mi-a lipsit cât timp am fost acasă. Și am ajuns la concluzia că nu mi-au lipsit foarte multe. Dar, reîntorcându-mă, mi-am dat seama că mi-a fost dor de multe lucruri din Japonia. Mi-a fost dor de Yoshihiro, de străzile curate și neprăfuite, de cerul senin și soarele orbitor, de verdele copacilor, de mijloacele de transport în comun care strălucesc de curățenie, de parcă ar fi noi, de cup ramen la ora 12 noaptea, de liniștea din tren, de oamenii care îți zâmbesc și îți explică ca pentru proști cum se cumpără un bilet de la automat, de oamenii la patru ace cărora le strălucesc pantofii, de mersul cu bicicleta. 

Și îmi va fi dor de multe, multe lucruri de acasă. Îmi va fi dor de plimbările cu mama, de vinul roșu cu Gabi, de discuțiile cu și despre înțelepciune cu tata, de borș și de pateurile de la micul dejun, de prețurile legumelor și fructelor, de mersul pe jos, de discuțiile cu fetele într-o cafenea, de cât de frumos sună limba română în vorbele Anei la o cană de ceai în Sage, de mâncatul în oraș cu Delia, de nenumăratele programe de la televizor, de chitara lui Iulian, de a fi îmbrățișată și sărutată pe obraji la întâlnire și despărțire, de biblioteca de acasă, de viteza de internet, de vitalitatea oamenilor cărora li se vede sufletul dincolo de vorbe, de tinerii care se țin de mână și se sărută pe străzi, de câinii comunitari care fac acrobații pentru a primi o bucată de pâine pe care oricum n-o vor mânca, de căldura din case.

E vorba aia cu the more you see the less you know și îmi dau seama că într-adevăr, începi să știi din ce în ce mai puțin cu cât cunoști mai mult din alte locuri. Oricum, din punct de vedere psihologic, și moartea e un proces al dezvoltării. Putem să ne dezvoltăm în multe feluri. Neștiința e una din ele.

S-a întors fata de la Japonia

11 februarie 2015

Și s-a întors fata de la Japonia. A aterizat în Otopeni, după vreo două zile jumate de mers pe tren, pe jos, pe avion, pe autobuz, prin aeroporturi, prin turbulențe, prin aer, pe uscat, pe mare, o jumătate de glob a străbătut fata ca să ajungă în patria mumă. După un an jumate de japonificare, fata a zis că a sosit timpul să se întoarcă, înainte să se japonifice de tot.

În aeroportul Otopeni, n-a întâmpinat-o nimeni cu pancarde și balonașe, cu Bine ați revenit acasă!, cu Welcome to Romania!, cu Ne pare așa de bine că ne onorați cu prezența dvs! Oamenii erau mari, înalți, bine-făcuți, și în lungime și în lățime, cu gura aprigă și ciubotele Gucci puțin stropite cu noroi. De fapt, era și greu să îți dai seama cât de bine erau ei făcuți în realitate, pentru că erau încotoșmănați în cojoace, cu glugi peste căciuli de oaie, fulare la nas, arătându-și numai ochii străpungători. 

A ieșit fata din aeroport, nemulțumită tare de întâmpinare, și a început să caute autobuzul spre Ieși prin parcare. Tare greu l-a mai găsit. Autobuzul, ca și toate celelalte mașini parcate, avea o culoare nedefinită, ceva între cafea-cu-lapte și gri-șoricesc. Oare de când plecase, se dăduse vreo lege care să stabilească singura culoare legală pentru mașini? Așa cum erau taxiurile galbene prin târgul Ieșilor, odată, demult? Și poate ar fi găsit autobuzul mai repede dacă n-ar fi avut și drumurile, și parcarea, și clădirile, și cerul, da, da, și cerul, fix aceeași culoare. O sinergie. Cerul părea că își vărsase cafeaua cu lapte peste pământ și peste drumuri și peste mașini și totul se amestecase într-o confuzie coerentă, astfel încât ți-era greu să îți dai seama unde începe un lucru și unde se termină. 

Și după o altă zi de mers, a ajuns fata acasă. Nu mai pusese piciorul într-o casă de om de două zile jumate. Și nu mai pusese piciorul acasă de un an jumate. A găsit toate lucrurile așa cum le-a lăsat, numai în hol a găsit gresie nouă, puțin scârțâitoare la pășit, pusă cu model modern, astfel încât rosturile să nu pară niciodată, dar niciodată, paralele. O feerie. Se pare că mama chemase iar câșlarii să facă niște artă în casă. Aveau și chiuvetă nouă, paralelă cu podeaua (cam tradițional), se pare, din cauza faptului că unul din câșlari scosese un dulap suspendat drept peste vechea chiuvetă. Bine ai revenit în România lucrului bine făcut. 

Dar biblioteca, biblioteca era tot acolo, și era plină de cărți, o mulțime de cărți, cărți noi-nouțe, și toate în română, așa, ca să te bucuri când citești, nu să-ți plângi de milă și de limitare că nu înțelegi un kanji, o grămadă de cărți de nici nu știa din ce parte să le apuce. Și ce căldură era în casă, lux, puteai să stai în tricou, nu altceva, căldurică numai bună să te așezi în pat și să citești.

Și după ce-a citit fata un Philip Roth (că-i place tatei) și-o Tolstaia (tot la fel), a pornit la drum să-și vadă Ieșii, să vadă sinergia, să vadă dacă mai trăiește Boby, câinele comunitar (da, da, să se facă ceva cu câinii comunitari, să se facă, da nu cu Boby, Boby e câinele NOSTRU comunitar). A pornit și a văzut cum avea alee pavată în fața scării, da strada încă mai avea semnele celor douăsprezece lucrări, tăiate și cârpite și iar tăiate, și la pubela de gunoi a întâlnit pe cei care vor fi amintiți în istorie sub numele de hoți din tomberon, și toate drumurile, de aceeași culoare cu cerul, un cer de țară baltică, noroc că n-aveam bălți. Și a văzut grupurile de tineri care stau la scară și filosofează la o sămânță, și bieții bătrâni care așteaptă poștașul să vină cu pensia ca să se poată certa cu casierița de la Billa că nu s-a aplicat reducerea, reducerea de la casă, păi uitați-vă, doamnă, scrie pe bon, reducere de 20%, asta e 50 de bani, păi cât să fie, calculați și dvs. Și și-a văzut prietenele, abia ieșite de pe băncile facultății, care își pregăteau un concediu în Tenerife, și Palas-ul, tot plin de marmore și granituri de era să își rupă o coastă după prima ninsoare de ce lunecau și străluceau. Și s-a dus în supermarket, și ce să vadă? O bogăție! Brînză de vaci și brânză-telemea, telemea de capră, urdă de oi, brânză fetta, mascarpone, caș, cașcaval, unt, uuunt, lapte, lapte cu 2% grăsime, lapte cu 3% grăsime, și pastramă, pastraaamă, și hălci de carne, și șunci și bacon, și cartofi care se vând la kilogram, nu la bucată, și meeere, tot la kilogram, și tot felul de lucruri la kilogram, la bax, la sac, să-ți ajungă, să știi că mânânci, nu așa. Și murături, murătuuuri, în oțet și-n saramura, săraca fată, își umpluse coșul de parcă venise din Africa, nu de la Japonia. 

Și când ajunge fata la casă, scoate cardul ei de la Japonia, că doar na, n-o să scoată cardul de România, că n-avea, își închisese toate cardurile că ăștia iau comisioane lunare cât un kil de roșii. Roooșiii. La kilogram, nu la bucată. Și dă fata să plătească așa, cosmopolit, cu cardul. Numai că nu funcționează cardul. Îl trece casierul o dată, de două ori, de șapte ori, prin cititorul de carduri, și tot Card Invalid scrie, România asta, te invalidează imediat. Și uite așa a renunțat la brânză și la murătură, și la toate bunătățile alea care se vând la kilogram. Uite așa, ca să nu te dai emancipată. 

Și a mers fata, pe jos, că doar târgul Ieșilor poate fi străbătut cu piciorul de la un capăt la altul, și a revăzut Piața Unirii, unde refăceau pasajul subteran, de n-aveai pe unde să treci, decât pe deasupra, de te înjurau șoferii și te amendau polițiștii, și tot bulevardul Ștefan cel Mare, frumos pietruit și foarte deschis, așa, ca să poți vedea cerul cafeniu, și apoi a început să ningă și ningea cu fulgi, închipuie-ți, ce fericire, și în ninsoare, pe o bancă, un domn cu o chitară cânta, cânta în ninsoare, cu glas de român, și toate cuvintele alea sunau ca o limba exotică: grai, lăuntric, suflet, tremurau cuvintele alea așa cum se cutremură sufletele când se pregătesc să iasă în lume sau s-o părăsească: chip, strălucire, chemare... și uite așa, auzind fata cuvintele astea care sunau ca o limbă exotică, așa a apucat-o un dor, dor de ceva, dar nu știa de ce. Dor. Japonezii nu pot să traducă acest cuvânt.