Pura bunătate japoneza fata de un necunoscut

22 Noiembrie 2014 

Recunosc ca a trecut un an si eu inca nu am reușit sa înțeleg sufletul japonez. Inca nu stiu cum funcționează si cum sa ajung la tremurul sau real, cel ascuns sub multele fete, rolul sociale si norme culturale. Am reușit in schimb sa recunosc pura bunătate dintr-un act catre un necunoscut. Si asta mi-a adus bucuria de a putea trai printre ei, chiar dacă nu ii înțeleg si sufletele noastre vibrează pe alte unde. 

Imi amintesc ziua in care, încercând sa imi scot bicicleta din încurcătura de biciclete din parcarea universității, am reușit sa dărâm tot rândul de vreo 10 biciclete. Inca încurcata in propria-mi bicicleta pe care nu reușeam sa o stabilizez pentru a putea ridica celelalte biciclete căzute, un băiat si o fata pe care nu-i cunoșteam si care se aflau prin preajma au început sa ridice bicicletele pe care le dărâmasem, fara sa spună nimic. Pana ce mi-am stabilizat bicicleta, cei doi necunoscuți aranjasera toate bicicletele in ordine. Le-am mulțumit călduros. Nu mi-au răspuns. 

Intr-o alta zi, la cantina universității, așteptam la rând sa imi iau niste ceai. Fata dinaintea mea umplea vreo 3 căni, probabil pentru colegele de la masa. Vazandu-ma ca astept, mi-a întins o cana cu ceai pe care tocmai o umpluse. I-am mulțumit călduros. Nu mi-a răspuns.

Ieri mi-am dus la reparat bicicleta a carei roata din spate făcuse pana. Nenea de la magazin mi-a zis ca ma costa 1500 de Yeni. Ieftin, m-am gândit. Nu voiam oricum sa plătesc prea mult pe o bicicleta veche, fara frâna din fata. Cu vreo 5000 de Yeni as fi putut sa imi cumpăr o bicicleta cu roti umflate si frâne funcționale second-hand. Am lăsat bicicleta in grija lui nenea. Cand m-am intors de la universitate, bicicleta era gata, cauciucurile bine umflate si frâna din fata, funcțională. Nenea mi-a zis, ca printre altele: ti-am reparat si frâna din fata, ca era stricata. E periculos sa mergi numai cu frâna din spate. Nu mi-a cerut bani in plus. I-am mulțumit călduros. Nici nu credeam ca frâna poate fi reparata. Mi-a multumit si el, profesional. Adevarul e ca suferisem mult din cauza frânei din spate, care scotea un horcăit înfiorător de fiecare data. 

Si fara legătura cu tema principala a acestei note, dându-mi seama câta bucurie mi-a facut nenea reparandu-mi bicicleta cu care ma chinuisem atat, am meditat la nivelul de contribuție socială a diverselor meserii. Un nene care știe sa repare biciclete poate atât de ușor sa bucure un client, si sa-i faca viața mai ușoară. Dar eu, cu cei 6 ani de studiu universitar, cu toate cunoștințele mele de statistica, cu toate analizele mele de cale si cu toate proiectele mele de cercetare interculturala, nu pot contribui nici măcar la bunăstarea unei vrăbii. Si ma întreb pe unde am greșit...? 

Prețuri japoneze

18 Noiembrie 2014 

Cred ca nu am discutat prea mult despre costul vieții in Japonia. Se bănuiește ca e scump. As încuviința, insa nu intru totul. Unele lucruri sunt scumpe, altele nu. Unele sunt exagerat de scumpe, altele surprinzător de ieftine. In spirit optimist, sa începem cu cele ieftine. 

Mai întâi, ca sa clarificam despre ce vorbim, gândiți-va in felul următor: 100 de Yeni japonezi fac cam cat un dolar american. Un salariu de începător intr-o firma micuța e cam 150000 Yeni in mana. Luând acestea in considerare, ce mi se pare ieftin in Japonia: 

- a lua masa in oras. La un lanț de restaurante pentru salary men-i ca Sukiya, cu fenomenalul preț de 300 de Yeni, poti mânca gyuudon (carne de vita fiarta, tăiată in feli subțiri, cu orez). La care primesti cu siguranța o cana de apa/ceai moca. Dacă mănânci la Matsuya, mai primesti de banii astia si un bol de supa miso. Eu una ma satur cu atât. Dacă mergi la un family restaurant si mănânci, de exemplu, niste friptura de pui cu garnitura si orez (nelipsit) dai cam 700 Yeni. Evident, poti da zeci de mii de Yeni pe o masa la un restaurant fițos, dar acum vorbim despre limita de jos. Un tabehoudai (all you can eat) ieftin poate fi chiar si 1000 de yeni. Pentru 1000 de Yeni poti mânca fara limita orez (Yey), salata, garnituri diverse, paste, desert, si multe altele, depinde de specificul magazinului. 

- îmbrăcămintea. Nu vorbim, firește, de magazine de firma. Vorbim de magazinasele ieftine de prin mall-uri, ca Gu, sau outlet-uri ca Shot. Mi-am cumpărat haine noi la preț de second hand românesc. 

Ce mi se pare scump: 

-transportul. Da, transportul in comun e scump. Ok, e curat, e eficient, e modern, e la timp (de cele mai multe ori), dar e scump. Spre exemplu, un bilet dus de autobuz din centrul orașului pana la universitate e 350 Yeni. Dacă faci drumul asta in fiecare zi, te costa lunar 14000 de yeni. 

Un bilet de shinkansen (tren de mare viteza) de la Shizuoka la Tokyo e 5800 de Yeni. Dus. Face cei 180 de kilometri intr-o ora. Merita? 

- fructele si legumele. Aici sufăr cel mai tare.. E mai ieftin sa mănânci in oras decât sa gătești pentru ca fructele si legumele au niste prețuri incredibile. A propos, nimic nu se vinde la kilogram pe aici. Prețul e la bucata (eventual la punga): un măr, un ciorchine de strugure, o roșie, un castravete, etc.   

Dau exemple:

Acest frumos mar costa 285 de Yeni.

Pe cand acest minunat ciorchine de strugure costa 700 de Yeni.

N-am dovada foto, dar din amintiri, o caserola cu vreo 5 cireșe era in jur de 200 de Yeni. A, da, cireșii japonezi fac doar flori... 

Prin comparație, un peste costa 100 de Yeni. Ironic, nu? 

Alte prețuri, ca idee: chirie intr-un apartament ieftin de o camera din shizuoka: 30000 Yeni, o carte de psihologie in librărie 2500 de Yeni, o cutie de pastile anti-răceala fara efect din farmacie (pastilele japoneze din farmacii sunt placebo) 1000 Yeni, un gel de dus Dove 300 de Yeni, o cafea de la automat 130 Yeni, o noapte intr-un hotel ieftin business in Tokyo 7000 de Yeni, taxa anuală la o universitate de stat 550000 yeni. 

Sa concluzionam: e scumpă viața in Japonia? 

Dans, dans, dans

11 noiembrie 2014

Săptămâna trecută am participat la o petrecere dansantă organizată de un dansator profesionist. Domni și doamne, ieșiți la pensie de mai mulți sau mai puțini ani, s-au adunat în număr mare pentru petrecerea de dans din fiecare lună. Eu și cu încă vreo câțiva studenți din clubul de dans al universității am fost invitați ca oaspeți de onoare, care să mai întinerească și să mai înveselească atmosfera. 

Pot spune că pentru prima dată după foarte, foarte mult timp, am reușit să mă distrez cu adevărat dansând. Domnii s-au arătat foarte doritori să danseze cu europeanca cu un cap mai înaltă ca ei. Am fost foarte impresionată de calitățile de dansator ale domnilor. Deși nu cunoșteam combinațiile pe care aceștia le dansau, majoritatea erau îndeajuns de buni leaderi încât să mă las condusă fără probleme și să dansez fără să știu ce pas va urma. De fapt, poate asta a fost cea mai distractivă parte a petrecerii: a nu ști la ce să te aștepți de la partener, a fi mereu gata să te lași condusă. Cred că mi-a crescut semnificativ capacitatea de adaptare în dans într-o singură seară.

S-a dansat în special vals lent, slowfox, chacha, rumba și puțină samba. Rareori vals vienez. Valsul vienez nu se prea predă prin cluburile de dans japoneze, și nici jive, nu știu de ce. Nici la clubul de dans al universității nu dansăm vals vienez și jive. Am înțeles că doar dansatorii de clase înalte sunt nevoiți să le danseze în competiții, așa că nu se pune mare accent pe predarea lor. Trist. La noi, jive-ul și valsul vienez sunt dansuri obligatorii începând de la cea mai joasă clasă. 

Nu știu dacă am mai menționat undeva, dar japonezii nu par să considere că după o anumită vârstă, nu se mai cade să faci anumite lucruri. De exemplu, să dansezi. În competiții, am văzut multe perechi peste 50 de ani. Am văzut perechi de domni și doamne la pensie care se pregăteau de competiții, luând lecții particulare de la dansatori profesioniști. Și ce pot să spun? Lăsând vârsta de-o parte, japonezi fiind, toți acești domni și doamne care își petrec timpul învățând dans, sunt foarte, foarte buni dansatori. Pentru că sunt perseverenți și pentru că vor să devină mai buni. Și ce poate stimula mai bine mintea și trupul decât dansul? Mi-ar plăcea ca și românii noștri de-o anumită vârstă să aibă dispoziția și posibilitatea de a-și petrece timpul dansând.

Nunta japoneză modernă

7 noiembrie 2014

Acum două săptămâni am participat la o nuntă japoneză. Modernă. Așa cum fac cuplurile japoneze din ziua de azi. Prilej de distracție și observație atentă a iubirii profunde pentru formă ce îi caracterizează prea bine pe unii dintre japonezi.

Nunta s-a ținut la un fel de restaurant dotat cu capelă proprie, pe scurt, un spațiu destinat organizării de nunți. Totul a început la ora 4 după-amiaza. M-am documentat în profunzime cu privire la manierele și vestimentația potrivită unei nunți japoneze. Am aflat că domnișoarele ar trebui să poarte rochii până la genunchi (nici mai lungi, nici mai scurte), preferabil în culori pastel, dar se acceptă și negrul (dar nu albul), și trebuie să își acopere umerii (dacă sunt descoperiți). Domnii poartă costum cu cravată albicioasă. Banii oferiți trebuie să fie noi și preferabil în număr impar (chiar dacă suma e un număr par, este bine ca numărul de bancnote oferite să fie impar). De ce? Pentru că numărul par poate fi împărțit la doi, semnificând despărțirea. La fel, rochiile doamnelor trebuie să fie de o singură culoare; a purta o rochie în două culori e de rău-augur. De asemenea, trebuie evitate sume de 4 și 9, numere cu ghinion în Japonia (4 se citește SHI, care mai înseamnă și moarte, iar 9, KU, care înseamnă suferință). Nu se oferă cadouri și nu se dau flori. 

După ce am ajuns la restaurant, am realizat că mai tot ce am citit pe internet despre nunți nu se aplică. Erau o mulțime de domnișoare care purtau rochii în două culori, fuste mai scurte de genunchi sau chiar pantaloni. În schimb, Yoshihiro a fost certat de o mătușă că nu poartă cravată (la sugestia mea, convinsă că o cravată albă e de prost gust). La insistențele mătușii, care era îmbrăcată într-un superb kimono, ne-am dus și am cumpărat de la un 100 yen shop din apropiere, o cravată albă. Ca nu cumva neglijența lui Yoshihiro să distrugă poza de grup. Un prim semnal că unii japonezi sunt obsedați de forme și aparențe. 

Ceremonia a început cu poza de grup a celor două familii. Nu știu cum se mai fac pozele de nuntă pe la noi, dar la japonezi, fiecare individ își are locul său. În stânga mirele și familia lui, în dreapta mireasa și familia ei. În primul rând, mirele cu mireasa, părinții și frații lor. În spate, celelalte rude în ordinea importanței (de vârstă și relație). Evident, eu nu aveam ce să caut în poză, dar mi s-a găsit un loc, deși organizatorii păreau tare nemulțumiți că a apărut un personaj nu are niciun statut și niciun loc, pentru că nu știau unde să-l plaseze. 

Organizatorii... Organizatorii m-au frapat cel mai mult. Un grup de tineri și tinere care se ocupau de desfășurarea lucrurilor. Nimic nefiresc până aici. Ceea ce mi s-a părut nefiresc a fost atitudinea lor, care era una de dirijor și coordonator, și în niciun caz de cooperator. Organizatorii dădeau ordine și dirijau într-un mod absolutist: aici stă mama mirelui, aici stă mătușa de gradul doi. Aranjați-vă părul, stați drept, zâmbiți, priviți aici, țineți mâinile în poală, cei din spate, împreunați-vă mâinile. Acum facem poza: 1, 2, 3... Ni se pare nouă, sau ați uitat că vă aflați la un eveniment fericit? Zâmbiți, arătați mai veseli. Așa. 1,2,3! Acum urmează o poză cu Peace. La 3, toată lumea să facă Peace. Cine nu face va ieși în evidență. Deci, 1,2,3! Eu eram deja scoasă din sărite, dar nimeni nu zicea nimic. Organizatorii își îndeplinesc rolul de organizator. Este slujba lor și ei știu mai bine ce au de făcut. 

A urmat "slujba" în "capelă". Mai întâi, au fost invitate cele două familii în capelă, pentru prezentări. Fiecare membru al familiei s-a prezentat, din nou în ordinea importanței: mama mirelui (mirele nu are tată, că altfel ar fi început cu tatăl), viitorul tată vitreg, cei doi frați, începând cu cel mai în vîrstă, bunicul, bunica, unchi, mătușe, veri, verișoare, tatăl miresei, mama miresei, fratele miresei, mătușele, în ordinea vârstei, verișoarele. Japonia e țara man is first, asta în caz că aveați vreun dubiu. 

Fac o paranteză ca să vorbesc despre man is first in Japonia. Man is first presupune că bărbații sunt primii în mai toate, inclusiv când vine vorba de a fi serviți la masă. Am fost uimită (într-un mod neplăcut) când într-o vizită în casa unor prieteni ai părinților lui Yoshihiro, am fost serviți de către gazdă. Eram prezentă eu, Yoshihiro, tatăl și mama lui. Mai întâi a fost servit tatăl. Ok, no problem, eram obișnuită cu asta. Problema a fost servirea cu numărul doi. Al doilea a fost servit Yoshihiro, abia după care a fost servită mama lui. Deja eram indignată. 

Dar să revenim la nuntă. După prezentările de rigoare, a început "slujba". O domnișoară îmbrăcată într-un fel de anteriu cu un crucifix imens desenat pe piept a început să își facă de treabă cântând la fluier. M-am temut că ea va face întreaga slujbă, dar, din fericire (așa, cât să mai păstreze aparențele), a apărut un individ de gen masculin cu rolul de preot. Alte vreo două domnișoare cântau din voce într-o limba necunoscută, probabil latină. Apoi a apărut mirele, ținând o lumânare (de aia parfumată) în mână, și mergând în pas adăugat, în ritmul muzicii. Apoi mireasa, în rochie albă, însoțită de tatăl său. În fața "altarului", tatăl a oferit mâna fetei mirelui, într-un moment forțat emoționant. Apoi cei doi tineri s-au întors către "preot" pentru a-i asculta binecuvântarea. Am fost îndemnați cu toții să cântăm niște cântecele religioase (într-o japoneză prea dificilă ca să-mi dau seama ce cânt), ale căror versuri ne fuseseră oferite la intrare. Doamnele îmbrăcate în kimono (care se plâseseră de ținuta nepotrivită a lui Yoshihiro) cântau cu mare patos cântecelele pe care probabil le auziseră pentru prima dată. Preotul a citit fragmente (în japoneză, evident) din epistola către Corinteni a Apostolului Pavel despre dragoste. Preotul a dat câteva sfaturi înțelepte mirilor; mirele să-și iubească nevasta, iar mireasa să-și asculte soțul. A întrebat, democratic, pe miri dacă se iau sau nu. Mirele s-a emoționat și înainte să poată răspunde a izbucnit într-un râs isteric. Mireasa, mai stăpână pe sine, a răspuns pozitiv fără prea mare greutate. Au semnat un "document" cum că au devenit soț și soție. Preotul a arătat, ceremonios, "documentul" mulțimii prezente. Mirii s-au înclinat mulțimii, la semnalul dat de una din organizatoare. S-a dat liber la sărutat mireasa. Mireasa a fost sărutată pe obraz. În concluzie, un amestec amețitor de occidentalism și japonism.

Documentele fiind semnate și inelele puse pe degete, a început petrecerea. În stil japonez, s-a mâncat, s-au ținut speech-uri, s-au făcut poze cu Peace. Mireasa a apărut pe la mijlocul serii cu o nouă ținută. S-a tăiat tortul. S-au citit scrisori mamelor și taților. S-a lăcrimat. S-au făcut plecăciuni și s-a aplaudat la semnalul organizatorilor. S-au proiectat poze cu mirii. S-a pus muzică (de la calculator). Băutura, pâinea și dulciurile au fost în sistem all-you-can-eat/drink. Eu cu Yoshihiro țineam de șase pe rând, și când nu erau organizatori prin preajma, mai îndesam niște croissante în geantă. S-au dat drumul la baloane, au fost artificii. Invitați de toți să fi fost vreo 20-30 de oameni? S-a încheiat festiv la ora 8 seara. 

A urmat cea de-a doua petrecere, doar cu tinerii, la un bar din oraș. Aici s-a băut, s-a jucat bingo (eu am câștigat o tigaie de făcut tako-yaki, din păcate mai aveam una acasă și oricum nu-mi place tako-yaki, așa că am oferit-o miresei). S-au jucat farse mirelui, și cam asta a fost. Ce-a fost după, nu știu.