miercuri, 27 august 2014

Okinawa: partea întunecată



27 august 2014

Sunt multe de spus despre Okinawa. Multe descoperiri în fiecare zi, și au fost câte? 6 zile în total. 

În prima zi, privind pe geam din monorail-ul care ne ducea de la aeroport spre centrul capitalei, m-a dezamăgit imaginea orașului. Naha e un oraș singuratic, cu clădiri vechi, murdare și parcă părăsite. Se simte și se vede sărăcia celor care trăiesc aici. Peisajul urban e asemănător celui de acasă. Nu am putut să nu observ diferența față de restul Japoniei. Mi s-a tot spus că Okinawa  e cea mai săracă prefectură din Japonia, dar mi-era greu să cred. Cum poate fi sărac un loc cu ape albastre și hoteluri resort-style, loc vizitat de o mulțime de turiști japonezi și străini? Imaginea pe care o aveam despre Okinawa era a unui loc luxos, scump, unde oamenii se relaxează bând coctail-uri cu umbreluțe și purtând hibiscus în păr. Departe, departe de adevăr. 



Locuitorii din Okinawa par la fel de ocupați și stresați ca și cei de pe celelalte insule. Prin Naha, o mulțime de salary-men și salary-women umblă în cămăși înflorate și pantaloni negri, grăbindu-se spre locul de muncă. Mi-a plăcut mult costumul office al celor din Okinawa. Toți vânzătorii din supermarket-uri și mall-uri și toți salary-men cu geantă diplomat și pantaloni la dungă poartă cămăși înflorate. Poate chiar sunt tradiționale, sau poate doar vor să satisfacă turiștii care își imaginează Okinawa ca pe un loc unde oamenii poartă cămăși și pantalori cu flori colorate. În orice caz, prețul cămășilor înflorate de prin magazine mi-a făcut să îmi piară cheful să îmi cumpăr și eu una ca să devin de-a locului. 

Totuși, în afara orașului care arăta vechi și obosit, nu am mai găsit probe ale faimoasei economii proaste a prefecturii. Prețurile în magazine nu erau mai scăzute decât în Japonia, salariul pe oră la un 100 yen shop era doar cu 100 de yeni mai mic decât în Shizuoka (și salariul în Shizuoka e destul de bun, comparativ cu alte prefecturi).

Oamenii în Okinawa au chipuri distinctive. Sunt mai profunde, mai puternice, mai bine conturate decât a japonezilor de pe celelalte insule. Bărbații sunt înalți și bine făcuți. Probabil rezultatul amestecului cu străini. Ok, Okinawa nu a aparținut Japoniei de la început, inițial a fost un regat tributar Chinei, apoi Chinei și Japoniei, ca în final să fie anexat Japoniei în 1879 și apoi să intre sub administrație americană după cel de-al doilea război mondial. În prezent, 18% din teritoriul insulei principale e încă ocupat de forțele militare americane. Gardurile de sârmă care împrejmuiesc spațiile americane se întind parcă la nesfârșit pe lângă șoselele principale. Sunt curioasă cum se identifică locuitorii prefecturii Okinawa. E clar că au o cultură specifică, diferită de cea japoneză și cea chineză. Au avut și o limbă a lor, pe care au pierdut-o după ce a început programul educativ prin care se voia crearea de cetățeni japonezi loiali imperiului. Asta am aflat la muzeul păcii din Okinawa. După ce Okinawa a fost anexată Japoniei, a început un program sever de educare a locuitorilor pentru a deveni loiali imperiului și buni cetățeni japonezi, iar asta a însemnat japonificarea numelor de familie și interzicerea folosirii limbajului propriu. În timpul războiului, cei ce erau prinși vorbind în dialectul Okinawan erau suspectați de spionaj. Nu știu dacă în prezent se mai folosește vechiul limbaj, cert e că nu am auzit pe nimeni să vorbească altă limbă decât limba japoneză cât timp am stat acolo. Programul de creare de cetățeni loiali imperiului a dat roade bune, mărturie stând numeroasele sinucideri ale civililor după invazia americană și folosirea în prezent a limbii japoneze standard de către mai toată populația. 

Okinawa e un alt loc al Japoniei cu un trecut tragic. Japonificarea forțată, al doilea război mondial, bătălia din Okinawa, sinuciderile în masă, moartea a o treime din populația civilă, ocupația americană, în prezent opoziția față de prezența armatei americane. Niște insule atât de frumoase, cu ape calde și transparente, și un trecut mizerabil. Pentru ca nu cumva balanța să pară să se încline spre bine.

Ajunși pe o insulă micuță, acum legată de insula principală printr-un pod, am stat de vorbă cu un bătrân care-și făcea de treabă pe lângă casă. Părăsise insula la 19 ani și locuise până la pensie în Osaka. După pensionare, s-a întors acasă, numai ca să dea piept cu nepăsarea, lenea și răutatea celor de pe insulă. Micuța insulă părea nelocuită. Casele adâncite în pământ și întunecate arătau obosite și vechi. Pe la vreun colț, o bătrână privind drumul. Cu ce se ocupă oamenii ăștia? Bătrânul ne-a spus că, în trecut, apele din jur erau pline de pești. Acum nu mai sunt. Toți peștii au dispărut din cauza poluării cu substanțe folosite în agricultură. Cei de pe insulă cresc tutun și zahăr. Bătrânul a spus că e singurul care mai curăță monumentul dedicat celor care au pierit în război, printre ei și tatăl său, și că a fost singurul care s-a declarat în favoarea păstrării școlii de pe insulă, acum transformată într-o fabrică. Locuitorii insulei sunt legați prin sânge și se acoperă unii pe alții. E mai bine de când s-a construit podul? Da, de unde! Înainte, turiștii rămâneau peste noapte pe insulă, acum se pot întoarce în câteva minute înapoi pe insula principală fără să se cazeze. Într-adevăr, podul e folositor când vine vorba de urgențe medicale, dar în rest, n-a ajutat cu nimic economia insulei. Bătrânul zâmbea. Ne-a spus că mai iese din când în când la pescuit, dar peștii îi sunt atât de dragi încât nu-i poate mânca, așa că le dă drumul... Tot mai bine e în Japonia, ne-a spus. Poate marea nu e albastră, dar ai toate facilitățile aproape. Și oamenii...

duminică, 10 august 2014

Bon Odori



10 august 2014

Mi-am tot zis să încep o serie prin care să răspund la toate întrebările lui tata, dar se pare că încă n-am reușit nici măcar să mă dumiresc eu însămi, d-apoi să mai scriu. Oricum, azi încerc să fac puțină lumină în domeniul misterios al dansurilor japoneze. Întrebarea lui tata fiind: care este dansul tradițional japonez?, răspunsul meu a fost: haaa. De parcă ar putea există un răspuns simplu care să rezolve misterul. Am întrebat pe ici, pe colo, și mi s-au dat mai multe răspunsuri, de la dansurile din noh și kabuki, la dansul bon. Despre ăsta din urmă voi scrie. 
În mijlocul lunii august, are loc festivalul bon, festival dedicat onorării străbunilor și primirii sufletelor morților care în perioada asta se întorc la altarele din case. E o sărbătoare budistă, cu ocazia căreia mulți japonezi se întorc în orașele natale și își onorează morții, vizitând și curățând mormintele familiei.


Ca mai toate festivalele japoneze, și Bon-ul include chioșcuri cu mâncare și băutură, doamne și domnișoare în yukata, jocuri și artificii. Ceea ce este specific acestui festival este dansul Bon (Bon Odori). Seara, oamenii se adună în locuri deschise, în fața templelor sau în parcuri și dansează Bon Odori. Se dansează în cerc sau în linie, iar mișcările amintesc de activitățile specifice zonei, de obicei cultivarea orezului. Uneori se folosesc accesorii ca evantaie sau prosoape. Există o mulțime de variații, în funcție de zonă. Mișcările sunt simple și repetitive, așa că te poți alătura dansatorilor și învăța dansul din mers. 


Astăzi am mers într-un orășel de lângă Kakegawa, cam la jumătatea drumului dintre Shizuoka și Hamamatsu. În fața unui templu, erau înșirate mai multe chioșcuri cu băuturi, carne pe grătar și alte bunătăți. Nu era foarte multă lume. În spațiul liber din fața templului, se dansa Bon Odori. Mai multe dansatoare în yukata, tineri, bătrâne și copii dansau în cerc, mergând în sensul invers acelor de ceasornic. 


Poate data viitoare am să dansez și eu alături de ei.

sâmbătă, 9 august 2014

Focuri de artificii și perseverență japoneză



9 august 2014

Vara sunt nenumărate evenimente cu focuri de artificii. În fiecare weekend de luna trecută s-a tot organizat câte un eveniment din ăsta prin vreun colț al Shizuokăi. Astăzi am fost în Fukuroi, un oraș din apropiere de Hamamatsu, unde s-a organizat un eveniment mai mare.

Hanabi Taikai (că așa li se spune acestor evenimente) presupun următoarele lucruri: vreo 2 ore de focuri de artificii, dublate de muzică, uneori în sincronie cu muzica, dar asta depinde de magnitudinea evenimentului, multe magazine în aer liber cu mâncare și băutură, domnișoare îmbrăcate în yukata și împopoțonate cu tot felul de accesori, uneori de mână cu vreun domnișor îmbrăcat în hakama, dar de cele mai multe ori, de mână cu un domnișor îmbrăcat în pantaloni scurți și șlapi Croks sau într-un cârd de domnișoare în yukata, mult alcool, multe familii și mulți oameni, în general. Se calcă în picioare, se îmbată, și se luptă pentru un loc bun de vizionare a artificiilor. Oricum, clișeul evenimentelor cu artificii e întâlnirea romantică în yukata. 

Nu spun, artificiile sunt frumoase. E greu să te saturi. Mai ales când sunt în sincronie cu muzica și te afli în apropiere de locul de unde sunt lansate, așa că ai impresia că luminile se scurg chiar deasupra capului. Însă nu știu dacă merită să rabzi o ploaie în rafale ca să le privești.

Astăzi a plouat. Mai ușor, mai în rafale. Ne-am întrebat dacă se mai organizează evenimentul sau nu. Pe internet, scria că se va ține, indiferent de vreme. Decizia a fost luată dimineața la 11. Și dacă decizia a fost luată, nici o ploaie nu va putea opri desfășurarea evenimentului. Expresie a perseverenței și tăriei de caracter japoneze.

În ciuda ploii, ne-am așezat să vizionăm artificiile, cu umbrelele deasupra capului. Peste vreo 15 minute, ploaia s-a transformat într-o revărsare de ape, așa că umbrelele nu prea ne erau de folos. M-am udat (iarăși) leoarcă, dar am mai perseverat pentru câteva zeci de minute. Nu eram singura. Mulți privitori, cu umbrelele ridicate sau în pelerine de ploaie, perseverau. Doar n-o să le strice o ploaie (cu bulbuci) distracția pe care au așteptat-o cu nerăbdare!

Și în încheiere, o constatare: nu imi amintesc să fi fost plouată vreodată pe plaiurile noastre, în halul în care am fost plouată de când am venit în Japonia. Înțeleg că plouă des, dar pe lângă faptul că plouă des, plouă mult și plouă puternic. Așa, ca să simți că plouă.

vineri, 8 august 2014

Viața unei cicade



8 august 2014

Revin la problema insectelor imense din Japonia. Ieri seară ne-am luptat cu un paianjen gigant. Nu exagerez și nu-mi folosesc imaginația când spun că era cât o palmă de mare, incluzând picioarele, firește. Iar corpul avea pe puțin un centimetru pătrat. Viteza de deplasare, mai bună ca mașina lui Yoshihiro. Ăsta nu poate fi numit paianjen de casă. Ăsta e un paianjen de display în grădini zoologice. După cum am mai menționat, îmi reanalizez identitatea ca persoană văratică ce preferă locurile calde. Din fericire, am reușit (eu, de departe... din cealaltă cameră) să gonim bestia afară. Sunt curioasă unde s-a dus. Oare la vecinul de lângă (balconul este comun, separat doar de o placă subțire)?

Episodul mi-a adus aminte de faptul că încă nu am scris despre cicade, deși le tot menționez ca leitmotiv al verii japoneze. Cicadele au început să apară pe la sfârșitul lui iunie, iar acum sunt în mare formă. Pe scurt, cicadele fac parte din categoria de insecte gigant japoneze. Sunt peste tot (mai puțin în locuri răcoroase, ca Hokkaido), și sunt un simbol al verii japoneze. Cei ce își pregătesc o excursie în Japonia pe timpul verii, ar fi bine să știe ce îi așteaptă. 

Pentru noi, românii, care nu cunoaștem decât cântul greierilor, întâlnirea cu cicadele va fi una traumatizată. Cel puțin așa a fost pentru mine. 

Cicadele sunt insecte tropicale, și probabil de asta au ratat spațiul țării noastre. Am înțeles că trăiesc în Grecia, deci ne-au ratat cu puțin. Nu știu dacă să fiu bucuroasă sau nu. Încă nu am decis dacă le urăsc sau simt un fel de fascinație bolnăvicioasă pentru ele. 

Întâlnirea traumatizantă cu cicadele a avut loc acum doi ani, când am venit aici prin august. Noaptea, plimbându-mă pe stradă, am auzit un sunet ciudat, puternit, metalic, ca al unui dispozitiv tehnic stricat, venind de undeva de pe un stâlp. E o cicadă, mi s-a spus. Ce e aia? Un fel e mașinărie? Nu, e o insectă. Nu, nu, nu, nu, o insectă nu poate scoate astfel de sunete. Ba da, bineînțeles că poate. 

Da, era o insectă. O cicadă. O insectă cu ochi mari și niște membrane abdominale care vibrează, scoțând sunetul acela pe care l-am crezut scos de vreo mașinărie metalică. Mi se pare imposibil să descriu în cuvinte cântecul cicadelor. Nu, degeaba vorbesc în eufemisme. Cântecul cicadelor nu e un cântec, e un strigăt, un urlet. Imaginează-ți o insectă urlând, urlând atât de puternic încât abia îți poți auzi propriile gânduri. Cântecul cicadei e un urlet. Un urlet metalic, ca sunetul unui fierăstrău electric tăind în metal. Asta cred că e cea mai potrivită comparație. Un fierăstrău de metal tăind în metal. Iar când zeci, sute de cicade se adună și urlă competitiv ca să își găsească jumătatea, zgomotul scos e ca într-o fabrică unde se taie metal cu fierăstraie de metal. Și acum, imaginează-ți acest zgomot venind în fiecare dimineață din copacul din fața ferestrei tale. Da, e imposibil să dormi. E atâta zgomot că nu poți dormi. Ok, s-ar putea să urăsc cicadele.

Ca să conving că sunetul scos de niște insecte este atât de puternic încât te trezește, adaug asta: dacă o cicadă ar cânta chiar lângă urechea unui om, acesta ar surzi. Așa scrie pe wikipedia. N-aș vrea să experimentez ca să mă asigur că e adevărat. Îi cred pe cuvânt.  

Dar dincolo de urletul lor caracteristic, cicadele au un destin romantic. Își trăiesc marea parte din viață în pământ (între 2 și 17 ani), sub formă de nimfe. Cele japoneze, ies la suprafață vara și se agață de un copac. Apoi, noaptea, își lasă hainele (exoscheletul) și ies ca adulți. Își usucă aripile transparente, și încep să-și caute partener. Doar masculii scot sunetele alea disperate. Și înțeleg de ce sunt disperate. Nu au decât o vară la îndemână să se reproducă. La sfârșitul verii, vor muri, fie mâncate de păsări, fie din alte motive ce nu-mi sunt cunoscute. O viață scurtă și disperată. The end.

Viața asta scurtă și disperată a cicadelor e motivul pentru care japonezii le tot amintesc prin romane și haiku-uri, ca simbol al efemerități, alături de florile de cireș. Ce alăturare stranie. 

Dacă îi întrebi pe japonezi cum cântă cicadele, îți vor spune: tsuku-tsuku-boshi. E o redare drăguță, dar puțin descriptivă. Și până la urmă, diferite soiuri de cicade au cântece diferite. Cele din Shizuoka au un cântec continuu, care la sfârșit se sparge înspre tăcere: mimiiiiiiiiiiiiiiiiimmmmm-zzzzz. Sau kichikichikichikichikichi-vzzzzz. Cele din Kamakura cântau miuuuuuu-miumiumiumiu-miuuuuuuuuuuu. Mai melodios ca cele din Shizuoka. Dacă termenul melodios se poate aplica unui sunet parcă scos de un fierăstrău electric tăind în metal.

miercuri, 6 august 2014

Sapporo



6 august 2014

Nu știu dacă e moral să scriu despre excursia în Sapporo astăzi, 6 august, în loc să scriu despre Hiroshima. Oricum, mă liniștesc cu gândul că au scris alții mai cunoscători și mai talentați decât mine despre Hiroshima volume. 

Yoshihiro a făcut oreion și eu mă pregătesc să fac. Suntem în carantină și plictisiți. Atât de plictisiți încât nu reușesc să găsesc puterea să scriu.

Weekend-ul trecut am fost în Hokkaido. Ok, e mult spus Hokkaido, am vizitat doar Sapporo. Ok, e mult spus vizitat. Am fost în Sapporo. La conferința asociației japoneze de psihologie socială. Cred că li s-a tot spus japonezilor că îs o societate închisă, dar ori nu vor să asculte, ori le place tare mult să fie așa. În Japonia, nu se organizează conferințe internaționale de psihologie. În schimb, conferințele naționale sunt fără număr. Iar profesorii, asistenții și studenții care vor să supraviețuiască, sunt nevoiți să se prezinte la aceste conferințe, în schimbul unor taxe umflate și nejustificate, după părerea mea. 

Conferința de psihologie socială a fost... japoneză. Bine organizată, în sensul că treburile au pornit și s-au sfârșit la timp, iar cine a avut de prezentat, a prezentat. De băut și de mâncat, a fost. Mai puțin pauze, dar singura pauză pe care o cunosc japonezii e cea de prânz, iar asta n-a lipsit. Pauze între sesiuni, mai greu. Program încărcat, de dimineața până seara. Audiență destulă. Întrebări destule. Vreo 2-3 vestici rătăciți. Destul pentru o conferință japoneză. 

Destul despre conferință.

Revenim la Sapporo. Sapporo e răcoros și lipsit de cicade. A fost cald, dar o căldură nostalgică, ce-mi aducea aminte de casă. O căldură plăcută, suportabilă și complet diferită căldurii din Shizuoka. Obișnuiam să mă consider o persoană văratică, care preferă căldura frigului și vara iernii. După ce am cunoscut vara din Shizuoka, am început să îmi regândesc identitatea. Urăsc vara din Shizuoka. Este imposibil de îndurat. 

În prima seară, după conferință, am ieșit la băut cu câțiva profesori. Sapporo este faimos pentru berea Sapporo, și pentru bere, în general. În mijlocul orașului, un lung parc este transformat într-o terasă imensă în aer liber, cu o mulțime de soiuri de bere și grătar. Fără mici și manele. Cred că e prima oară să văd o terasă în aer liber în Japonia, unde oamenii beau bere, cântă și aplaudă. O atmosferă de-a dreptul vestică, care mi-a stârnit dorul de casă. 

(Sapporo Beer Garden)


Cum am avut prea puțin timp să vizitez orașul, a doua zi de conferință am chiulit impreună cu colega mea de laborator și am pornit spre Otaru, un orășel port la vreo jumătate de oră de Sapporo. Otaru, faimos pentru canalul său, muzicuțele, sticlăriile și prăjiturile sale cu brânză. Orașul pare o mare căsuță de păpuși, cu multe magazine pline de obiecte din sticlă și muzicuțe. Din păcate, ploaia văratică a progresat, pe nesimțite, într-o revărsare de ape, astfel încât până ce am ajuns la canalul celebru pentru peisajul pitoresc, am reușit să ne udăm până la gât, cu umbrelele noastre cu tot. Nici măcar n-am reușit să fac poze, deoarece eram udă pe mâini și ud era Iphone-ul care nu-mi aparținea. 

 
(Un colț din Otaru)

Ude până la piele, am pornit spre muzeul berii din Sapporo, unde am comandat cursul de comparat și am primit trei pahare cu trei feluri diferite de bere Sapporo. Le-am comparat atentă, fără să găsesc vreo diferență, deși colega mea insista că sunt complet diferite. Poate eram deja amețită, nu de alta, dar înainte să ajung la jumătatea vreunuia din cele trei pahare, mi s-a făcut somn. Efectul a fost neașteptat de rapid, poate grăbit de mersul prin ploaie și lipsa unei mese serioase. 

Ultima zi, înainte de întoarcere, am mai avut câteva ore la dispoziție să vizitez orașul. M-am învârtit prin centru, tot dezbrăcând și îmbrăcând jacheta. Am senzația că nu am înțeles nimic din Hokkaido. Hokkaido pe care mi-l imaginam răcoros, verde și întins. Poate data viitoare.