Afară plouă liniștit

22 decembrie 2014

Am vrut un Crăciun alb, dar trebuie să mă mulțumesc cu o zi albă. Joia trecută a nins. În Shizuoka. Miracol. Dimineața se așternuse un strat subțire și asta a fost de ajuns să mă binedispună.

Din păcate, zilele care au urmat au fost lipsite de zăpadă. Dar nu și de ploaie.

În ultimele săptămâni, a plouat puternic cel puțin de două ori. Îndeajuns de puternic încât să mă ude cu pelerina mea de ploaie cu tot. Ajunsă acasă am fost nevoită să îmi usuc cizmele cu foehnul, și am râs de una singură. Ironică situație. În mijlocul iernii, îmi usuc cizmele, paltonul și mănușile udate de ploaie.

Visez la un Crăciun alb

9 decembrie 2014

Eu și cu Bing Crosby și cu mai toți cei pe care îi știu din patria mumă, visăm la un Crăciun alb. Adică la un Crăciun cu ninsoare.

Din păcate, ca locuitor al unei prefecturi călduroase de la malul oceanului Pacific, nu pot decât să visez mult și bine. Singurul loc în Shizuoka unde există zăpadă de Crăciun este vârful muntelui Fuji. 

Asta e, nu poți să le ai pe toate, și căldură, și ninsoare, mi se pare firesc. Ceea ce mă surprinde însă nu este lipsa zăpezii în Shizuoka, ci lipsa de interes a japonezilor față de zăpadă. De câte ori am ocazia să mă plâng că în Shizuoka nu ninge, mă poticnesc de răceala emoțională a interlocutorilor: mda, în Shizuoka nu ninge, nu-i așa? Ca și cum ar spune: mare treabă... sau mai rău: cu atât mai bine. 

Am întrebat pe ici pe colo, și mai toți mi-au răspuns că nu au o atitudine prea favorabilă față de ninsoare. Mda, e frumoasă, dar face mizerie. În orașe ca Tokyo, când văd zăpadă, mi se pare murdar, mi-a spus o doamnă în vârstă care locuiește în capitală. Locuitorii din Hokkaido, unde ninge din noiembrie până în martie, și cei din prefecturile de pe coasta vestică, unde troienele sunt imense, urăsc zăpada, pentru că presupune muncă. În fiecare zi, de dimineață, trebuie să scoți lopata și să dai zăpada din fața ușii ca să poți ieși. Agricultorii din Hokkaido n-au ce face în timpul iernii decât să stea în casă și să iasă, de nevoie, la deszăpezit drumurile. Zăpada este văzută favorabil doar atunci când vine vorba de sporturi de iarnă. Un rău necesar în stațiuni montane pentru distracții ca ski sau snowboard, dar un rău pe care nu-l vrei la tine în oraș. 

Da, atitudinile se învață social. Să generalizez ar fi pripit, tot ceea ce pot să spun este că japonezii pe care i-am întâlnit până acum (deci câțiva, acolo), nu visează la un Crăciun alb. Puțină empatie, vă rog?

Mascații în Japonia

8 decembrie 2014

Aceasta este o notă pe care mi-am dorit de mult să o scriu. Dorința a crescut odată ce am ascultat prezentarea cercetării făcute de cursul de psihologie de la universitatea din Shizuoka asupra comportamentului de a purta mască (medicinală) în Japonia. 

Încă de la prima mea venire aici, am fost uimită de numărul mare de persoane care poartă mască. Iarna, împotriva răcelilor și gripelor, primăvara împotriva polenului, toamna împotriva alergenilor, vara împotriva prafului, și în orice altă situație, împotriva ochilor lumii. Nu poți să nu te simți ciudat văzând marea de trecători mascați, ca și cum am fi în mijlocul unei epidemii periculoase. Ca în Orbire. Ca în filmele cu ebola. Cu timpul, te obișnuiești. Îți dai seama că, de fapt, nu e vorba de nicio epidemie. Lumea poartă mască pentru cele mai variate motive, și niciunul nu are legătură cu ebola. În general, lumea se ferește de gripe și alergeni. Majoritatea japonezilor sunt alergici la polen, așa că primăvara mai toți se ascund după o mască. Și pe lângă motivele astea sănătoase, lumea poartă mască pentru că se poartă. Adică nu te privește nimeni ciudat dacă o porți. Și trebuie să recunoaștem, obiectiv, că a purta mască are multe avantaje, printre care anonimatul și faptul că machiajul devine nenecesar. 

Personal, m-am obișnuit să văd mascați. Însă nu mă pot abține să nu le port pică. În primul rând,pentru că nu reușesc să îi recunosc când poartă mască. Și nici nu pot să mă holbez la ei ca să mă asigur că după mască se ascunde cineva pe care ar trebui să îl salut. În al doilea rând, pentru că masca blochează o mare parte din comunicarea nonverbală, și îmi este deosebit de dificil să port o discuție firească. Oricât aș încerca să inferez pe baza expresiei ochilor, tot găsesc dificilă comunicarea fără informații din expresia gurii. Când cineva cu mască mi se adresează, am tendința să mă aproprii de persoana respectivă și să o privesc cercetătoare în ochi, ceea ce cred că provoacă o senzație neplăcută. No offence, dar nici eu nu mă simt mai comod să vorbesc cu o mască. 

Profesorul meu de psihologie socială a prezentat o explicație interesantă fenomenului măștilor. În est, măștile se poartă, însă ochelarii de soare, nu (într-adevăr, singurii care poartă ochelari de soare în Japonia sunt străinii... nu știu cum rezistă japonezii, eu una găsesc soarele japonez deosebit de strălucitor dimineața). În schimb în vest, e ok să porți ochelari de soare, însă nimeni nu poartă mască. Și explicația este dată de tendința de a pune accent pe expresia ochilor, la estici, versus pe expresia gurii, la vestici, în descifrarea emoției. 

Se pare că aceeași diferență explică și de ce emoticonurile japoneze sunt orizontale, ca ăsta ^‑^, iar emoticonurile vestice sunt verticale, așa :D . Orizontal, posibilitatea de a reprezenta diverse expresii ale ochilor e mai vastă, pe când vertical, se pot reprezent mai bine expresiile gurii. 

Și da, sunt vestică. România e la vest de Japonia.

Viața la țară

3 decembrie 2014 

Fiindcă nu m-am putut bucura de confortul căminului pentru străini decât pentru un an, în octombrie am fost nevoită sa ma mut. Și m-am mutat la țară. Nu m-as fi așteptat să experimentez viața la țară tocmai în Japonia, dar se pare ca nu m-am așteptat la multe venind aici. 

Firește, glumesc. Nu locuiesc chiar la țară. Locuiesc într-un cartier, sa îi spunem, rezidențial, din cel mai mare oras al prefecturii Shizuoka, orașul Hamamatsu. 

Orașul Hamamatsu este un oras bogat, sau cel puțin asa se presupune. Este un oras în care cele mai mari firme japoneze își au fabricile. Este un oras internațional, cu o comunitate impresionantă de Brazilieni, pe lângă multe alte naționalități. Este și un oras cu mulți agricultori. Are o gară cu clădiri înalte, un castel și un campus al universității de stat. Și multe câmpuri de orez.

În acest oras, pe lângă zonele centrale, se întind mari zone rezidențiale, cu multe câmpuri de orez, firește, un supermarket gigant, eventual o scoala primară și un autobuz care trece din jumate în jumate de oră. Cam asta-i. Într-o astfel de zona m-am mutat.

Oamenii care locuiesc în zonele astea sunt în general oameni după o anumită vârstă, cu un loc stabil de muncă în vreo firmă, cu copii de școală primară sau gimnazială sau de liceu, și cu una sau mai multe mașini personale. Pentru că fără o mașină nu te poti mișca pe aici. 

Pană la cel mai apropiat supermarket, îmi ia cel puțin jumătate de ora de mers printre câmpurile de orez. Aș putea sa iau autobuzul, dacă ar trece ceva mai des decât la fiecare 2-3 ore. Pană la gară, îmi ia 45 de minute cu autobuzul care trece din jumate în jumate de oră, și mă costă 450 de yeni. Mai este posibilitatea să iau trenul local ca să ajung la gară, însa pana la cea mai apropiată stație fac 30 de minute pe bicicleta. Apoi 16 minute cu trenul. Si de la gara, 1 ora 15 minute pana in Shizuoka. Si de acolo 30 de minute cu bicicleta pana la universitate. Da, oare ce mi-a trecut prin cap mutându-ma aici? Dar măcar ma pot bucura din plin de priveliștea verde. 

Partea buna este ca e liniște. E soare. Nu sunt clădiri înalte care sa blocheze lumina. Pot sa imi cresc busuiocul si pătrunjelul liniștita. Deși in prezent atat busuiocul, cat si pătrunjelul, sunt pe moarte. Iar rozmarinul are deficiente de dezvoltare. Presupun ca e din cauza frigului. Dacă privesc pe geam, nu vad prea multe fire electrice. Rareori vezi oameni pe drum. Lumea e la munca. Iar seara e acasa. Cand întâlnești pe cineva pe strada, te saluta. Dacă asta nu înseamnă ca locuiesc la tara, atunci nu stiu ce ar putea. 

Asta e priveliștea de pe balcon. 

Frunzele îngălbenite

3 Decembrie 2014

Dupa cum primăvara japonezii se înduioșează la vederea florilor de cires, toamna se înduioșează la vederea frunzelor îngălbenite. Primăvara se fac excursii pentru a privi cireșii care încadrează un templu tăcut din vechea capitala, se bea si se mănâncă la umbra cireșilor in floare, iar toamna se fac excursii pentru a privi drumurile deasupra cărora copacii își arcuiesc frunzele rosiatice. Prilej de meditare la efemeritatea vieții, de înduioșare la fiecare colt de strada unde un copac își pierde frunzele îngălbenite si de cheltuiala de bani pe excursii care promit vederi spectaculoase in tonuri de roșu, galben si brun. 

Nu-mi amintesc sa fi fost vreodată prea adânc impresionata de îngălbenirea plopilor noștri, dar venită aici, am devenit sensibilă la vederea copacilor rosiatici. Emoția e contrafăcută, firește, insa atenția imi este furată de culorile de toamna intr-un mod onest, neprefăcut. 

Acum doua saptamâni am plecat intr-o excursie pentru a admira culorile de toamna. Fara niciun plan, ca de obicei, am pornit din Hamamatsu spre nord, către prefectura Nagano, unde temperaturile sunt mai scăzute si frunzele mai îngălbenite, m-am gândit eu. Ne-am oprit in orașul Iida, cel mai apropiat oras de Hamamatsu din prefectura Nagano. 

Un oras micuț, cu vederi nu mai spectaculoase decât cele de prin Hamamatsu. Ca si in alte locuri din Nagano, se cultiva mere. Merele sunt un fruct luxos in Japonia, asa ca turiștii care vizitează Nagano sunt impresionați de abundenta de mere, suc de mere, dulciuri cu mere si meri in mijlocul orașului. In centrul orașului Iida, o alee este plină de meri cu fructe care îndoaie crengile, la o înălțime de la care oricine le poate savura. Merii sunt îngrijiti de elevii unei scoli din oras. Am impresia ca locuitorii orașului sunt la fel de impresionați de mere ca si mine, altfel nu imi explic cum merele imense sunt lăsate sa cada pe pământ si sa se strice, chiar in mijlocul orașului. 

Si ca sa imi satisfac dorința de a fi înduioșată de culorile toamnei, am vizitat cheile râului Tenryuu (dragonul ceresc) din apropiere. Tenryuugawa trece si prin Hamamatsu. Cam asta era vederea de deasupra râului.

Mi-am exersat capacitatea de a ma înduioșa la vederea frunzelor brune si ne-am intors.