luni, 23 iunie 2014

Cuvinte japoneze cu sonoritate



23 iunie 2014

Pentru că i-am promis mamei că voi scrie despre cuvintele japoneze care ar trebui cenzurate în limba română, încep această listă. Până în prezent, am identificat patru tipuri de cuvinte japoneze ușor de memorat:

Tipul FUT – futa (capac), futou (plic), futatsu (doi/două), futari (doi oameni), futatabi (a doua oară), futoru (a se îngrășa), futon (așternut de dormit), etc.

Tipul CAC – kakaru (a lua timp, a atârna), kakaku (preț), kakawaru (a avea legătură), kakaeru (a avea, a ține), kakou (trecut), kakomu (a înconjura), etc.

Tipul COI – koi (iubire/tip de pește/vino!), koishii (drag), koinobori (decorațiune de ziua băieților), yosakoi (vino, noapte!, tip de festival tradițional japonez), etc.

Tipul CUR – kuru (a veni), tsukuru (a face), kuro (negru), kurou (durere, probleme), kurasu (a locui), kureru (a se întuneca), etc.

Ciudat cum, odată ce te obișnuiești cu limba japoneză, nu ți se mai par deloc amuzante. Mai multă știință, mai puțin umor?

joi, 19 iunie 2014

Momentele sacre din cotidian



19 iunie 2014

Venirea în Japonia mi-a lărgit câmpul conștiinței mai mult decât mă așteptam. Până să vin aici, nu eram mai deloc conștientă de existența unei țări precum Indonezia. Uimită să aflu că ocupă locul 4 în topul țărilor cu cele mai mari populații. Până să vin aici, nu eram conștientă de Islam. Țări precum Indonezia sau Laos și Islamul ca religie și mod de viață îmi păreau teribil de îndepărtate. Adică ce posibilitate ai în România să vorbești cu o persoană musulmană din Indonezia? Mai bine zis, cât de mult se gândește un român la faptul că există o țară numită Indonezia și culturi care respectă legea Islamului? Eu cel puțin, nu m-am gândit deloc.

Ajunsă aici, am avut ocazia să interacționez de aproape cu persoane din Indonezia, Malaezia. Conștiința faptului că există o mulțime de oameni care respectă legea Islamului. Fete care chiar poartă burqa și oameni care chiar se abțin de la a mânca carne pentru că nu a fost tăiată în numele Domnului. E ciudat cât de puține știm despre o religie a cărei rădăcini sunt comune creștinismului. E ciudat cât de depărtată ni se pare cultura islamică. A trebuit să ajung în Japonia ca să ajung să conștientizez existența islamului și să învăț despre.

Ei bine, odată cu apropierea de cultura islamică, am ajuns să fiu observator și martor al ei. Cum cele cinci momente de rugăciune sunt greu de respectat într-o țară non-islamică, am fost uimită să fiu martoră la momentele de rugăciune ale colegelor mele din Indonezia. Între două cursuri, se îmbracă în hainele de rugăciune, și se roagă pentru câteva minute în spatele clasei, în timp ce celelalte colege își iau prânzul sau vorbesc despre diverse chestii. Prima dată când am văzut o colegă din Indonezia pregătindu-se de rugăciune și rugându-se în sala de curs, am fost uimită și oarecum stânjenită de faptul că eram martoră la acest moment sacru pe care nu-l înțelegeam. Și m-a deranjat faptul că nimeni în afară de mine nu părea impresionat de faptul că cineva se roagă. Și că nimănui în afară de mine nu-i trece prin cap să tacă. Nu știu cât conținut are această formă, dar eu continui să mă simt stingheră când una din colegele mele musulmane se roagă de față cu noi. Oare m-aș fi simțit la fel dacă în pauza de masă aș fi văzut un creștin rugându-se?

luni, 16 iunie 2014

Noh



16 iunie 2014

În spiritul urmăririi distracțiilor gratis, duminică am asistat la un concurs de Noh. Câteva ansambluri/cluburi/companii de noh din prefectura Shizuoka s-au adunat și au prezentat o suită de piese unii altora și pentru cei 4-5 adevărați spectatori. 

După cum bine îmi reamintește de fiecare dată tata, eu habar nu am de arta și tradiția japoneză, așa că am vizionat cele câteva piese cu toată puterea de concentrare și cu toată dorința de înțelegere pe care le are un om care nu știe absolut nimic despre noh. Yoshihiro, care știe la fel de multe ca și mine (și pentru care era prima vizionare de noh in his life), a renunțat după primele 5 minute. 

 (Un moment din Fujito - femeile bat in taiko, in timp ce barbatii recita)

După această primă experiență, cunoștințele mele despre noh s-au înmulțit considerabil. Din ceea ce am putut vedea în aceea oră jumătate cât am rezistat, am putut trage următoarele concluzii:

-Noh este o formă de artă practicată de oameni în vârstă, pentru oameni în vârstă. În sală, în afară de noi 2, nu existau persoane sub 50 de ani. Am avut senzația că asist la ceva pe cale de dispariție. 

-Noh e un fel de recitare cântată. Actorii recită niște povești (deseori citindu-le de-a dreptul de pe o cărticică plasată pe niște scăunele scunde, în fața lor), cântându-le cam așa cum cântă preoții slujba. Am înțeles doar vreo 3-4 cuvinte din ceea ce spuneau, iar Yoshihiro a spus că a înțeles cam la fel de mult. Am avut senzația că ascult operă. Citind astăzi mai multe pe internet despre noh, am realizat că și alții numesc teatrul noh opera japoneză. 

-În afară de recitat, se petrec foarte puține lucruri pe scenă. Printre celelalte lucruri care s-au petrecut, pot enumera un pasaj în care câteva doamne au bătut la niște taiko micuțe (tobă tradițională japoneză), și câteva pasaje în care personajul central (shite) executa un fel de dans minimalist, exprimând ceea ce corul din spate (și indivizii ăștia au diverse titluri, gen waki, shite-tsure și waki-tsure, dar încă nu pot să îi deosebesc) recita cântând. 

-Recuzita e și ea minimalistă. Se folosesc niște scaune scunde pe care sunt plasate cărticelele cu povestea de recitat, iar toți actorii au evantaie pe care le folosesc sau nu (de cele mai multe ori, nu). Nimeni nu a folosit măști, deși în teatrul noh se folosesc uneori, mai ales de către actorii în rolul principale, sau de actorii care interpretează roluri de femei. 

-Evantaiul e un must-have. Shite îl folosesc în timp ce dansează, iar uneori mi se pare că îl folosesc pe post de armă. Ceilalți indivizi de pe scenă care nu folosesc evantaiul, îl țin lângă trup, iar la sfârșitul piesei, îl pun la brâu, anunțând ieșirea din scenă. În afară de shite care dansează, toți ceilalți stau în genunchi, mișcându-se doar cât să dea pagina. 

-Mișcarea pe scenă se face plutitor, alunecos. Actorii în rolul principal (shite) pășesc ca în dansurile standard, punând mai întâi călcâiul pe podea, într-o mișcare lină și nivelată. Îmi puteam imagina niște păpuși care se mișcă pe roți. Din când în când, lovesc cu piciorul în podea, exprimând diverse simțăminte. Doar actorii în rolul principal deschid evantaiul și îl folosesc în dansul lor. 

-La sfârșitul piesei actorii nu fac plecăciuni. 

-Cuvântul omoshiroi (interesant, amuzant) se folosește de multe ori. 

În completarea acestor concluzii personale, câteva adaugiri: noh () înseamnă talent, îndemânare, în limba japoneză. Noh e o formă dramatică tradițională japoneză, ce a început prin secolele 13-14, și care diferă de teatrul Kabuki prin simplitate. Există două mari tipuri de piese, genzai noh (poveste care se petrece în prezent) și mugen noh (povești ce includ viziuni, vise), iar poveștile se împart în 5 categorii (zeu, bărbat, femeie, femeie-nebună, demon) după rolul principal. Există câteva mari tipuri de roluri în noh: rolul principal (shite), rolul secundar (waki), companionii (tsure), muzicienii (hayashi). Inițial, noh se juca pe o scenă în aer liber. Acum, în teatre, se păstrează deschiderea dintre scenă și public, nefolosindu-se cortine. Pe peretele din spatele scenei este pictat un pin. În prezent, se joacă în jur de 200 de piese de noh în Japonia. Pe scurt, cam asta-i. Promit că voi mai face cercetări.

joi, 5 iunie 2014

Chikan ni au



6 iunie 2014

Pentru că nu-mi trecea prin minte o traducere inteligentă a fenomenului atât de japonez numit Chikan ni au, am căutat pe internet o traducere bună, și nu am găsit decât pe aceasta:

Chikan ni au = a întâlni un molestator

Cum traducerea este prea puțin explicită, am făcut căutări mai laborioase, și am dat peste acest articol foarte la obiect: http://uncyclopedia.wikia.com/wiki/Chikan, dar scris la mișto, ce descrie perfect fenomenul și protagoniștii. 

Pe scurt, chikan se referă la indivizii care ating, cu intenție, dar ca din întâmplare, diverse părți ale corpurilor fetelor și tinerilor, de obicei în trenuri aglomerate. Sunt raportate numeroase astfel de molestări, în care molestatorii sunt prinși și supuși oprobiului public (cred totuși că, în funcție de gravitate sau de puterea de convingere a victimei, perverșii ajung la pârnaie sau plătesc niște amenzi serioase). Din păcate, majoritatea cazurilor sunt trecute sub tăcere. Cu toate astea, media și afișele de prin locurile publice aduc aminte faptul că Chikan este un fenomen răspândit și că oamenii legii fac tot ce le stă în putință să-i reducă dimensiunile. Pe sub poduri, pe lângă căminele de băieți ale universității și prin locuri mai întunecate, pancarde care avertizează femeile de posibilitatea de a întâlni un chikan sunt numeroase: Atenție la Chikani! De asemenea, la orele de vârf ale zilei, trenurile au compartimente special dedicate femeilor. 

 (Ăsta este semnul care indică locul unde se va opri compartimentul dedicat femeilor)

Într-o astfel de societate în care posibilitatea de a te întâlni cu un pervers pare deosebit de mare, nu te-ai gândi niciodată că ai putea deveni ținta unuia. Adică, e așa un clișeu, încât pare imposibil.

Ei bine, am reușit performanța de a mă întâlni cu un chikan. Număr aceasta printre fenomenele specific japoneze pe care trebuie să le experimentezi măcar o dată ca să poți spune cu mândrie că ai trăit în Japonia. 

Cum ploua afară și nu puteam merge cu bicicleta la universitate, am ales să merg cu autobuzul. La întoarcere, m-am așezat pe un scaun de la geam, lângă mine așezându-se o colegă de la clubul de dans. În timp ce vorbeam noi două, simt că geanta pe care o așezasem alături de mine, spre geam, se mișcă. Hmm, ciudat... Mai vorbim puțin, și am aceeași senzație ciudată că ceva se mișcă pe la spatele meu... Ei, doar nu se poate să fie tipul de pe scaunul din spate! Cu simțurile ascuțite, continui discuția, și la următoarea atingere, mă întorc rapid, și văd mâna tipului din spate întinsă pe lângă scaunul meu, către mine. AHA! Tipul s-a făcut că urgent că e căzut într-un somn profund.

 –Există un tip suspect în spatele meu! am vociferat.
Colega mea l-a inspectat puțin, dar nu a reușit să găsească nimic suspcios la el:
-Pare că doarme. 

Până la sfârșitul călătoriei, suspectul nu a mai făcut nicio mișcare, continuând să se prefacă somnolent. 

Cred că e un student de la universitate, pentru că s-a urcat odată cu noi. Avea o față normală și niște haine normale. Părea foarte tânăr. Când am ajuns la destinație, a ieșit din autobuz fugind.
Am încercat din răsputeri să îi rețin moaca, dar mă tem că imaginea lui se va amesteca în memorie cu imaginile multor altor tineri japonezi cu o față normală.

luni, 2 iunie 2014

Agricultură organică



2 iunie 2014


Azi, trecând printre câmpurile de orez din Hamamatsu, Yoshihiro mi-a arătat un loc îngrădit și protejat de o plasă imensă. Pe gardul care îngrădea câmpul era un afiș care semnala faptul că gardul e electrificat. Pe câmp, un cârd de rățuște pescuia voios printre orezul abia plantat. Se pare că aceasta e o modalitate tradițională de protejare a orezului împotriva dăunătorilor. În schimbul renunțării la substanțe chimice, dăunătorii sunt eliminați cu ajutorul rățuștelor care curăță tot ce găsesc. Mai mult, se pare că aceste rățuște, în timp ce pășesc în căutare de gâze, melci și alte delicatețuri, oxigenează pământul și întăresc rădăcinile orezului. Gardul electrificat și plasa acoperitoare ferește câmpul și rățuștele de alte animale și păsări care ar putea dăuna culturii. Rezultatul: agricultură organică și costuri reduse.