joi, 2 mai 2019

Despre speech-uri japoneze

Au trecut  șase ani de când locuiesc în Japonia și încă mă chinui să-mi depășesc sentimentul de a fi turist în țara în care trăiesc. Încet încetmai mult forțată de împrejurăriam ajuns să îmi asum rolul de trăitor aici (și de curândși plătitor de taxe), și cu fiecare experiențămai capăt un licăr de încredere în puterea mea de a mă adapta și a trăi fără a mă minuna de toate cele la fiecare pas. 

Am început sa fiuin sfârșitjaponezăfiind nevoită să predausă închiriez un apartament de una singurăsă-mi folosesc grantul de cercetaresă-mi trimit scrisoarea de intențiesă-mi fac declarația pe venitsă organizez petrecerea de început de an a departamentului. Când te gândești așamare lucru! Și totușice sentiment de împlinire am avut în momentul în care am terminat de completat declarația pe venit (onlineevidentdoar suntem în Japonia), mândră că pot utiliza sistemul și pot face ordine în cele 4-5 certificate de taxe pe venit de anul trecut. Numai vederea lor m-ar fi făcut să obosesc acum 2-3 ani. Mă descurc bine. Am ajuns sa nu mai simt oboseală instant atunci când văd hârtii cu o mulțime de kanji și cifre. 

Și uite așaprintr-o misterioasă aranjare a steleloram ajuns să fiu principalul organizator al petrecerii de final/început de an a departamentului. Eicum sa ajungă o gaijină organizator? Uneoriîncă mai am tendința să folosesc scuza că sunt gaijinăcare în situații de genul ăsta chiar ar trebui să funcționeze. Davorbesc fluent japonezadar asta nu înseamnă că sunt la curent cu toate tradițiile și cutumele și regulile care există in cultura (academicăjaponeză și de care ar trebui să țin cont în organizarea unei petreceri-ceremonie. Dar faptul că sunt gaijină contează mult mai puțin decât faptul că sunt cea mai în vârstăși prin statusul meu de senpaiar trebui să le știu pe toate. 

Cu tot cu experiența petrecerii de anul trecut și cu manualul de desfășurare în fațăm-am simțit gaijină când am făcut rezervările și am împărțit sarcini și am făcut bugetul. Cu trei zile înaintea petrecerii,noi încă nu aveam stabilit ce profesori vor ține speech-urile de deschiderede kanpaide primire și oferire a cadourilor,de final de petrecere. De ce? În primul rândpentru că participanții puteau fi numărați pe degete,iar majoritatea erau tineri sau abia ajunși în facultate. Ăștia mai în vârsta s-au învățat ca pot să lipsească de la tot circuloameni isteți. Astfel că în ultima zidecanul ne-a spus să rugăm pe vreunul din profesorii participanți să ofere cadourile din partea catedrei pentru colegii care pleacă din universitate din aprilie. Noicu cadoul în mânaam stat și ne-am gândit pe cine să rugămtrebuia să fie o persoană importantăși în Japonia nu ești important dacă nu ai peste 50 de aniiar printre participanținu aveam decât unul care îndeplinea aceasta cerința și lui deja îi dăduserăm două speech-uri de făcut. Asta erugăm pe următorul importantcare și ăla era unul singur și avea deja niște speechuri de ținut. 
Reacția lui: Eu? Altcineva nu este? Spuneți-mi cine vine și ce roluri au. 
Când i-am spus că persoana cea mai importantă (adică cea mai in vârstăține speech-ul de deschidere și kanpaia doua persoană importantă ne-a zis că nuuutrebuie să schimbămsă țină el speechul de deschidere și kanpaiși să rugăm persoana cea mai importantă să ofere cadourile și să țină speech-ul de final. 

Pentru că speech-ul de final este mai important decât cel de deschidere. 

Daacum nu mai obosesc când văd kanji cu cifre,dar obosesc când dau peste reguli de asteacare îi frământă profund pe japonezi,și despre care eu nu știu (încănimic.

Martie, 2019 

luni, 7 ianuarie 2019

Despre limbile omonimice și primul meu contact cu cea chineză


Când vorbește un străin cu un nativ, dacă străinul greșește, nativul realizează și cere explicații, astfel încât conversația se reîntoarce spre înțelegere mutuală. Dacă vorbesc doi străini într-o limbă străină, e posibil ca cei doi sa vorbească despre lucruri diferite fără să își dea seama de asta, chiar convinși ca se înțeleg perfect.

Eu și Wenzhen suntem cei mai japonizati studenți străini din laboratorul nostru, care e format exclusiv din studenți străini, cu diverse niveluri (de cele mai multe ori foarte scăzute, că așa e mediul) de japonizare. De aceea vorbim între noi în japoneză. Am putea vorbi în engleză, dar suntem atât de japonizati, încât ne e mai ușor să ne exprimăm in japoneză.

Japoneza e o limbă omonimică.  Are o mulțime de omonime. În scris, omonimele se diferențiază prin kanji (caractere chinezești) diferite, iar în vorbire, trebuie să te prinzi din context. Dacă ești japonez, te prinzi repede. Dacă ești străin și vorbești cu un alt străin, s-ar putea să nu te prinzi decât foarte târziu.

Exemplu didactic

Eu: Ce mă fac dacă nu înflorește?

Vorbeam despre o floare pe care o îngrijesc.

Wenzhen: Ai cumpărat un pește?

Să vedem și originalul în japoneză.
Eu: Sakanakattara, dou shiyou ?
(咲かなかったら、どうしよう?)
El: Sakana  katta?
(魚買った?)

Explicații: "sakanakattara" (咲かなかったら、dacă nu înflorește)și "sakana kattara" (魚買ったら、dacă cumpăr un pește) sună la fel, mai ales când pronunță un străin și aude un alt străin (nu, chiar și când pronunță un japonez sună aproape identic).

Pentru că mi-am dat seama despre echilibrul fragil al conversației noastre, m-am hotărât să învăț puțină chineză. Așa, pentru prevenirea Alzheimerului. Limba chineză, din păcate, este și ea una plină de omonime, și, ghinionul celor care vor s-o învețe, același cuvânt poate să însemne altceva în funcție de tonalitatea (intonația/accentul) folosită. Și sunt patru tonalități, plus un ton neutru (adică fără tonalitate). Ce bucurie!


Prima tonalitate e înaltă și plată, drept înainte, îți iese prin frunte (explicația profei de chineză de la școala unde lucrez), așa cum dai tonul la un cântec: "la~"
A doua e ascendentă, ca într-o întrebare.
A treia tonalitate coboară, apoi se ridică. Ca în "aham".  Așa cum răsare și apune soarele.
Al patrulea ton e descendent. Așa cum spui: "Nu!!!"

Deci, "ma" spus cu accentul 1 are alt sens decât "ma" spus cu accentul 2, 3, 4 și fără accent.

Îmbrăcată în pardesiul meu blănos și mâncând biscuiți, m-am umplut de firmituri și Wenzhen a râs de mine spunându-mi că parcă aș fi un urs (e un delicat, nu mi-a spus că aș fi porc).

I-am zis in chineză:

Eu: Wo shi xiongmao!
(Sunt un urs panda!)

El: Nu, nu, nu ești "păr pe piept". Corect e xiong2mao1!

Adică tonalitate ascendentă pe prima silabă și tonalitate plată pe a doua.

Eu: Atunci "păr pe piept" cum se zice?
El: Xiong1mao2.
(Plat pe prima, ascendent pe a doua)

Eu: Wo bu xihuan xiongmao (nu îmi place xiongmao). Wo xihuan xiongmao (îmi place xiongmao).

El: Nu îți plac panda. Îți place părul de pe piept.

Eu: Nu, nu, e invers!

Eu: Wo bu xihuan xiongmao de xiongmao. (Nu îmi place părul de pe piept al ursului panda)

El: Nu îți place panda al părului de pe piept.

Cred că începem să ne înțelegem din ce in ce mai bine.

Update (10 ianuarie)
Azi am mai repetat puțin cum e cu părul de pe piept al urșilor. Wenzhen mi-a zis că tot pronunț greșit. Nu am vrut să îl cred, așa că mi-a demonstrat cu translatorul din chineză în engleză. Spui propoziția în chineză și translatorul ți-o traduce în engleză. Prima și a cincea propoziție sunt încercările lui Wenzhen. Restul sunt eșuările mele.


x

marți, 30 mai 2017

Tristețea japoneză



Am mai scris acum ceva vreme despre tristețea japoneză. Știu, toți suntem triști, de oriunde am veni, toți avem câte-o durere, câte-o nevroză, câte-o nefericire. Dar pe mine mă uimește mereu tristețea tinerilor japonezi. Când ai toată viața înainte, nu ai de crescut copii si plătit datorii, parcă e mai ușor să te bucuri.
Dar nu. Nu tinerii japonezi. Tinerii japonezi nu se bucură. Tinerii japonezi sunt turtiți sub presiunea socială, problemele economice, mizeriile de la locul de muncă. Tinerii japonezi sunt prinși sub teroarea lui Trebuie: trebuie să trec anul, să lucrez part-time, să-mi dau duhul la orele de antrenament de club, să intru intr-o firmă respectabilă care mă va folosi pe post de obiect auxiliar, să plătesc datoria făcută în anii de facultate pentru a-mi plăti școlarizarea, să fac o mulțime de economii ca să pot peste vreo 10 ani să îmi cumpăr o casă din carton la vreo 2 ore cu trenul de la locul de muncă, etc. Nu trebuie să mă plâng, nu am voie să îmi dau demisia, nu am voie să mă întorc acasă înainte de ora 21, nu trebuie să am opinii, nu trebuie să îi deranjezi pe ceilalți, pe colegi, pe superiori, mai ales, și pe părinți.
Asta gândesc eu că gândesc ei. Altfel n-aș putea înțelege de ce tinerii japonezi sunt atât de triști.
Japonezilor le trece cu ușurință prin cap să se sinucidă. Dacă tot nu am reușit (sau nu voi reuși) să fac ceea ce Trebuie, de ce să mai fac umbră pământului degeaba? Da, a mai scăzut numărul sinuciderilor în ultimii ani, dar și populația a scăzut. Oamenii se sinucid cu același entuziasm. Și mulți dintre ei sunt tineri. În jur de 2% dintre sinucideri sunt copii sub 19 ani, majoritatea din cauza unor probleme de bullying la școală. Apoi, alți 10% sunt tineri între 20-29 ani. În anul 2015 (că pe 2016 încă n-au ieșit statisticile), din 24025 de sinucideri, 554 sunt sub 19 ani și 2352 sunt între 20 și 29 de ani.
De ce am început cu statisticile, nu știu exact. Cert e că mă înfioară discursul tinerilor din jurul meu. Vorbesc despre moarte ca despre ciocolată, așa, cu dor și dragoste. Când eram la Shizuoka, am ascultat, în laborator, lungi discuții deprimante între masteranzii de anul 1. Știi, câteodată vine așa din senin, sentimentul ăla, știi tu, că nu mai vrei să continui, și te gândești că vrei să mori. Eu îl simt deseori, și presimt cum vine, așa, deodată, și nu mă pot abține să nu mă gândesc la moarte. Nu mă întrebați de ce vrea un masterand în anul 1 să moară. Era o discuție între trei fete, sănătoase, inteligente, care făceau tot ceea ce Trebuie. Și cărora le tot vine, câteodată, să moară. De ce, n-am idee.
Am ajuns la Nagoya, și nivelul a crescut semnificativ. Aici lumea nu doar ține un discurs, ci și se pune pe treabă. Și nu oricum, preferabil spectaculos.
Peste drum de caminul meu e căminul pentru studenți japonezi. Într-o frumoasă dimineață de mai, la ora 8:15, s-a auzit alarma de incendiu. Apoi pompierii, apoi ambulanțele, media, toate îndeajuns de zgomotoase cât să nu mă lase să mă concentrez la scris. Am aflat ce s-a întâmplat de la știri. Un student de anul 1 care nu trecuse anul și care tocmai primise vizita părinților (supărați probabil că fiul nu face ceea ce Trebuie), și-a turnat kerosen și benzină în cap și prin cameră și ș-a dat foc. A ars frumos toată camera, s-a ars și taică-său care s-a dus să deschidă ușa închisă de fiu înainte să aprindă focul. S-au chinuit pompierii să stingă focul vreo câteva ore, au evacuat vreo 100 de studenți din camerele învecinate, a venit presa, a filmat, peste două zile s-a uitat tot. A mai rămas ca amintire peretele exterior al căminului, înnegrit de fum până la ultimul etaj. A trecut aproape o lună de la incident, și încă se mai fac reparații.
E ușor să dai vina pe persoana în cauză. Că era puțin sărit, că avea probleme cu capul, etc. Dar eu cred că dacă băiatul ăsta ar fi avut în jur niște prieteni care să-l susțină, și niște părinți care să nu se prezinte la cămin la ora 8 dimineața ca să îl certe că nu face ceea ce Trebuie, poate nu i-ar mai fi trecut prin minte să-și toarne benzină în cap. Da, poate că fericirea și echilibrul emoțional nu sunt responsabilitatea nimănui decât a persoanei în cauză. Și totuși, am senzația că tinerii ăștia sunt teribil de singuri.

marți, 8 noiembrie 2016

Karoshi, sau cum se moare în Japonia de la prea multă muncă



De mult am vrut să scriu două vorbe, trei, despre cum se muncește în Japonia. Știm că japonezii sunt muncitori tare, că stau peste program cât este nevoie, și uneori, cât nu, și că au inventat conceptul de karoshi, care înseamnă moarte cauzată de exces de muncă (da, sunt cercetări pe asta, dați un search pe Google Scholar). Dar parcă totul sună fantasmagoric, așa ca o poveste cu samurai, și tare greu îți mai vine să crezi că cineva ar putea să aleagă să se sinucidă pentru că este suprasolicitat la muncă. Dar se mai întâmplă, și în Japonia, se mai întâmplă mai des.
Zilele astea e o mare forfotă legată de un incident la firma Dentsu, care nu e o firmă de pe aici pe acolo, e o mega companie de advertising și relații publice cu aproape 50 000 de angajați, dacă ceea ce scrie Wikipedia e pe bune. Anul trecut, o proaspăt angajată a firmei s-a sinucis, și recent, guvernul japonez a recunoscut moartea ei ca fiind karoshi. În consecință, zilele astea sediile firmei au fost cercetate în amănunt de către autorități, suspectat fiind faptul că la firmă se încalcă cam des legislația cu privire la numărul de ore suplimentare făcute de angajați. În prezent, limita de karoshi ar fi de 80 de ore suplimentare pe lună. Prin nu știu ce metode (că înregistrările de la firmă firește că nu sunt reale), s-a stabilit că fata care s-a sinucis ar fi făcut vreo 100 de ore suplimentare într-una din lunile de dinainte să se sinucidă, așa că moartea ei a fost considerată karoshi, și familia ei a primit o compensație.  
Firește, n-ai de unde să știi cât a muncit săraca fată, ce i-au spus superiorii, ce i-a trecut prin cap când a hotărât să se sinucidă. Dacă te bazezi pe ce scrie pe internet și prin ziare, fata intrase ca proaspăt absolventă (a universității Tokyo, care e numărul 1 în Japonia), în aprilie, și de prin octombrie, numărul de ore suplimentare făcute sărise mult de limita acceptată de firmă, care era de (doar) 70 de ore pe lună. Se pare că superiorii îi spuseseră să înregistreze numărul de ore suplimentare sub pragul de 70 de ore, așa că fata înregistrase ceva de genul 69,5 și tot așa, în ultimele 2-3 luni înainte să se sinucidă în decembrie. Scrisese pe rețelele sociale că stă la servici 20 de ore într-o zi, că nu doarme mai mult de două ore pe noapte, că nu mai are nicio dorință în afară de a dormi, că șeful îi spune că orele suplimentare făcute de ea sunt fără sens și o pierdere pentru firmă, că e incapabilă. Atunci când privești totul din exterior și nu cunoști prea bine societatea japoneză, e ușor să spui că ar fi fost mult mai simplu să demisioneze. Însă societatea japoneză poate foarte bine să facă o tânără de 24 de ani să piardă orice dorință de a trăi, și să vadă sinuciderea ca fiind cea mai înțeleaptă idee.
De când îi caută pe ăștia de la Dentsu prin condică, boșii au hotărât că pentru a limita orele suplimentare ale angajaților, luminile firmei se vor stinge la ora 22. Și la televizor se arată spectacolul stingerii luminilor de la firma Dentsu la ora 10 seara, mai ceva ca de Crăciun. Exact așa cum limita de ore suplimentare pe lună îi oprește pe angajați să lucreze mai mult de 70, așa o să îi oprească stingerea luminilor să continue să lucreze la calculator. Bună idee.
Poate nu m-ar fi impresionat prea tare stirea asta și cazul ăsta, dacă nu aș fi experimentat în ultima vreme (din fericire, indirect), ce înseamnă să fii proaspăt absolvent într-o firmă și cum se fac orele suplimentare, pe aici, prin Giapan. Recunosc, nu trebuie generalizat, Japonia e mare și nu toate firmele sunt cretine, dar trebuie să suspectez că, măcar o parte din ele, sunt.
Să luăm un exemplu din grădina noastră: T., proaspăt absolvent al unei facultăți umaniste de la universitatea din Shizuoka, care și-a petrecut studenția prin bibliotecă, păstrându-și mâinile delicate ca ale unei femei, intră într-o firmă în aprilie anul ăsta. Nu e Dentsu, că nici el nu e absolvent de Tokyo, e o firmuliță mai mică, una care face trebușoare mici pentru firme mari, ca Dentsu. În companiile japoneze, se consideră că proaspătul angajat este o foaie de hârtie albă pe care se poate scrie orice, așa că este trecut prin mai toate birourile și compartimentele, ca să știe să facă și de una, și de alta, și să crească vânjos ca un câine loial firmei. Nu contează că ești absolvent de facultăți umaniste și n-ai mai făcut calcule și chestii inginerești din liceu (dacă ai făcut și atunci, ceea ce nu e cazul lui T.) Vei fi bine spălat pe creier, inoculânduți-se ideea că dacă nu te descurci, înseamnă că nu depui destul efort, și asta n-are nicio legătură cu faptul că tu, așa ca om, n-ai nicio treabă cu matematica, sau că tu, așa ca student, ai petrecut 4 ani învățând cu totul alte minunății.
Dar astea sunt detalii, detalii care să te facă să îți urăști slujba, și să te întrebi ce cauți tu în viața ta, sau dacă nu, măcar ce cauți tu pe postul ăla. By the way, când ești angajat ca proaspăt absolvent în Japonia, de obicei n-ai habar ce fel de muncă vei face. Nici angajatorii n-au habar. Ei caută un tip de om, tânărul flexibil și loial pe care să-l crească, nu specialiști pentru un post anume. După aia, văd ei.
Dar revenim la orele suplimentare. La firma lui T, e mare grijă cu munca suplimentară. Cică. Pentru a face mai mult de 30 de ore suplimentare pe lună, trebuie să depui tot fel de cereri, să explici necesitatea orelor suplimentare, să fii certat de șef că nu ai reușit să termini treaba în cele 30 de ore, să completezi tot felul de fișe, să mai fii certat puțin că ești ineficient. Nuu, nu vom face niciodată mai mult de 30 de ore suplimentare. În plus, în fiecare zi, plecarea din firmă trebuie să se facă înainte de ora 22:10. Miercurea e ziua în care orele suplimentare sunt interzise și toată lumea pleacă acasă după fix 8 ore. Nu-i așa că sună bine? Ai impresia că pe ăștia chiar îi preocupă soarta angajaților. Ai impresia că ei chiar fac ceva să-și oprească angajații hămesiți să lucreze peste program, și să-i trimită acasă, să se mai relaxeze.
Ca și la Dentsu, problema e pusă greșit. Angajatul nu VREA să stea ore suplimentare, așa aiurea, angajatul ESTE NEVOIT să stea ore suplimentare, pentru că altfel nu poate atinge deadline-uri și alea alea. Pentru că, altfel, este făcut incapabil și o pierdere pentru firmă. Și când săracul angajat și-a terminat cele 30 de ore regulamentare, dă cu cartela c-a plecat, și rămâne pe muncă voluntară. Ei, dacă asta nu e un sistem pervers, eu nu știu cum altfel să-l numesc.
De fiecare dată când îi trimit mesaje lui T pe la 5-6 seara, și nu primesc răspuns decât după ora 22, mă mai înfurii un pic. Măcar sper că n-a dat doar cu cartela, uitând să mai plece.