marți, 5 aprilie 2016

Formă și ritual pentru cei fără bun simț




În japoneză, joushiki (常識) e un cuvânt care reprezintă bunul simț, cunoștințele de ordin general și practic, pe care orice individ ar trebui să le aibă pentru a trăi în societate (spre exemplu, cum să saluți un superior). A nu avea joushiki e mare rușine, mai ales într-o cultură a formei și ritualului. Ieri m-am distrat privind o emisiune de divertisment care evalua nivelul de Joushiki al unor vedete celebre japoneze. Am prins doar o parte din emisiune, în care li s-au testat cunoștințele despre modalitatea corectă de a mânca un ochi sau un pește fiert și despre modalitatea de a-ți exprima regretele într-o vizită de condoleanțe în stil budist. Despre aceasta din urmă am să vorbesc, pentru că, nefiind nici budistă nici prea curioasă, am realizat că sunt complet lipsită de joushiki când vine vorba de vizite de condoleanțe. Acum mă simt pregătită să-mi exercit joushiki, numai o ocazie îmi mai trebuie.

Ah, înainte să încep, trebuie să menționez că majoritatea vedetelor care au fost testate în emisiune au fost catalogate ca fiind lipsite de joushiki (budiste fiind, sic).

Să începem. Toc-toc la ușă, îți răspunde ruda răposatului, te înclini, intri, după care trebuie să spui cuvintele de condoleanțe. Există, firește, niște fraze dinainte stabilite, pe care trebuie să le spui. Point: important este cum le spui; cuvintele trebuie spuse cu vocea întretăiată de posibile lacrimi, abia perceptibil urechii ascultătorului. E nepotrivit să le rostești cu voce tare, și, de asemenea, e nepotrivit să lungești vorba. Simpla frază de condoleanțe ajunge. De asemenea, pe tot parcursul vizitei, e bine și indicat să nu te lungești cu vorba.

Ruda te invită în casă, așa că urmează să te descalți și să intri. Aici e important cum te descalți și cum asezi papucii la ușă. În primul rând, trebuie să te descalți cu fața la rudă (a-i arăta fundul este deosebit de nepoliticos), după care trebuie să așezi papucii cât mai aproape de dulăpiorul cu pantofi, orientând călcâiul papucilor către dulap, și nu către intrarea în cameră, cum am fi obișnuiți noi, cei fără joushiki (eu una, de lene, îmi las papucii cu călcâiul orientat către ușă de la intrare, ceea ce face încălțarea lor la plecare mult mai dificilă – ceea ce este complet lipsit de joushiki).

Apoi intri în camera în care există altarul budist și rămășițele răposatului într-un pachețel (a propos, după ce a murit Ku, câinele lui Yoshihiro, am primit niște rămășițe de-ale lui, într-o cutie frumoasă, rămășițe pe care le ținem lângă televizor, fiindcă, bineînțeles, nu avem altar budist în casă. Asta ne mai lipsea. Am fost foarte reticentă la ideea de a păstra oasele unui câine în casă, știi, scheletul din dulap, dar m-am obișnuit... sper ca la următoare mutare oasele să se piardă în mod misterios). Rudele stau așezate într-o latură a camerei, în apropiere de altar. Intri în camera cu tatami, atent să nu calci pe marginea tatami. Lipsită de joushiki, habar n-aveam că nu e voie să calci pe margine. Am căutat pe net și am aflat de ce. Explicația practică e că materialul din care e făcută marginea e delicat și poate fi cu ușurință uzat prin călcare, te poți împiedica sau, cică, pe vremuri se practica înfigerea sabiei printre marginile tatami pentru a omorî dușmanul, așa că e mai sigur să eviți spațiile pe unde poate pătrunde o sabie de ninja. Explicația filosofică e că marginea reprezintă granița dintre două lumi, lumea gazdei și lumea oaspetelui, sau lumea celui de rang superior și a celui de rang inferior, așa că a călca această graniță înseamnă a o distruge. Mai există niște povești cu strămoșii, plantele și animalele, dar n-am înțeles prea bine logica, așa că mă opresc cu explicațiile aici.

După ce ai avut grijă să pătrunzi în încăpere fără să calci marginile tatami, te îndrepți către altar, în fața căruia există o pernuță (zabuton) pe care te vei așeza. Point: e nepoliticos să te așezi direct pe pernuță, pentru că asta înseamnă a-l privi pe buddha din altar de sus. Ceea ce trebuie să faci este să te așezi în genunchi în fața pernuței, și, după ce faci o plecăciune în genunchi în fața rudelor, să te târăști în genunchi până pe pernuță. Ca să fii și mai politicos, poți da pernuța la o parte (pentru că aceasta se cuvine numai celor de rang înalt, și cine ești tu, un biet muritor) și să te târăști în genunchi până la altar, continuând ritualul cu genunchii direct pe tatami.

Urmează să te închini lui Buddha. NU trebuie să te inchini rămășițelor răposatului, chiar dacă pentru răposat ai venit. Când te închini, trebuie să folosești mătăniile pentru înmormântări, pe care le vei ține în mâna stângă. În budism, mâna stângă e mâna necurată, care trebuie purificată cu ajutorul mătăniilor. 

Apoi, poți oferi banii. La înmormântări, se oferă rudelor bani într-un plic special (alb cu negru), și se spune că tradiția e să oferi bani vechi (nu nou-nouți, ca la nuntă). Acum, problema e cum se oferă banii. În nici un caz nu îi dai direct în mână rudelor. Plicul trebuie pus pe măsuța din fața altarului, pentru că, de fapt, oferi banii lui Buddha și nu rudelor. Ha!

Apoi, trebuie să aprinzi nu o lumânare ci un bețișor parfumat (sau mai multe, în funcție de secta budistă). Dai foc bețișorului de la o lumânarea de pe altar, apoi trebuie să stingi focul și să înfigi bețișorul într-un recipient de pe măsuță. Important e cum stingi focul. NU se suflă în foc, trebuie să-l stingi cu mâna.

După înfigerea bețișorului, urmează clopoțitul. Pe masă, există un fel de vas care ține loc de clopoțel, și în acest vas trebuie să lovești cu un bețișor. Se lovește de două ori: o dată pentru a-i atrage atenția lui Buddha, și a doua oară pentru a-i transmite că ai de gând să te închini. Important este cum lovești clopoțelul. Pentru că cel mai frumos sunet este scos atunci când loveși vasul cu o mișcare de jos în sus, trebuie să iei bețișorul și, printr-o mișcare circulară de jos în sus, să lovești vasul în partea din față (nu deasupra, nu lateral).

Și dacă ai reușit să faci toate schemele astea, înseamnă că ai joushiki.

Ca să fim clari, nu îmi asum nicio responsabilitate pentru corectitudinea informațiilor de mai sus, sunt bazate pe o emisiune de divertisment de la televizor.

luni, 7 martie 2016

În cantonament cu clubul de dans, partea a doua


Sau, mai exact spus, partea a treia. Am participat și la cantonamentul de vara trecută, despre care am ales să nu scriu nimic. Eram în toane mai bune atunci.

Cantonamentul de primăvară a ținut patru zile. De joi până duminică. S-a desfășurat în același loc ca vara trecută (altul decât cel de acum două veri): o pensiune tradițională japoneză, aproape de muntele Fuji, la trei ore cu mașina de Shizuoka.

Deși au trecut mai mult de doi ani de când sunt aici și de când frecventez (cu multe absențe) clubul de dans, recunosc că încă nu încetez să mă minunez descoperindu-l. Descoperind ceea ce înseamnă bukatsu, ceea ce cred membrii lui că înseamna, descoperind felul în care gândesc membrii lui și așteptările lor. O cascadă de uimire și frustrări, a cărei putere tot nu pare să scadă.

Dinainte să plecăm, dispoziția mi-a fost spulberată de o discuție dintre senpai (cei mai vechi membri ai clubului, printre care, nu știu când, m-am amestecat și eu) despre neseriozitatea kouhai (membrii mai noi). Se pare că la ultimele întâlniri la care au venit și absolvenții clubului să mai ofere din experiență și înțelepciune novicilor, kouhai s-au purtat nerespectuos, și mulți au lipsit, astfel încât absolvenții nu s-au simțit prea grozav. În consecință, senpai (fetele de anul 3) au scris niște e-mail-uri prin care și-au cerut iertare absolvenților pentru neseriozitatea kouhai și au promis că vor coordona cu mai multă severitate clubul: asta însemnând să le țină morală kouhai în timpul cantonamentului. Am citit replicile senpai de pe grupul de chat în care sunt și eu inclusă (de fapt, am intrat în club cu jumătate de an după senpai, dar în același an universitar, ceea ce mă face să am același statut comparativ cu kouhai de anii 1 și 2), refuzând să îmi exprim părerea, convinsă profund că lipsa mea de replică îi va enerva cumplit pe senpai.

Ca să o spunem mai drept, cantonamentul a pornit într-o atmosferă încordată dintre senpai (anul 3) și kouhai (anii 1,2). Iar eu, refuzând să mă aliez senpai, am pornit cantonamentul într-o dispoziție foarte, foarte proastă.

Întâlnirea din prima zi: ora de întâlnire 9:45. Am ajuns pe la 9:30, poate chiar mai devreme, și deja mai toți senpai și cei de anul 2 erau prezenți. Anul 1 întârzie. E 9:30 dar încep să sune telefoanele: oare X s-a trezit? Când vine? La ora 9:40, două fete de anul 1 încă nu apăruseră. Senpai încep să se agite, dând ochii peste cap. Sună telefoanele, dar nu primesc răspuns. Pe la 9:43, silueta unei fete de anul 1 se apare în câmpul vizual. Deși ajunge la locul întâlnirii înainte de ora stabilită, este certată de senpai: da, chiar dacă ora stabilită e 9:45, în mod normal vii mai devreme, ca să nu ne îngrijorezi. Fata de anul 1 își cere scuze. Mai lipsește o fată de anul 1, care ajunge cu vreo 5 minute întârziere. Urcă în autobuz și își cere scuze privirilor reci care o întâmpină. Ambele fete își vor cere scuze din nou la sedința din acea seară.

Folosirea timpului la japonezi e întruchiparea lipsei de eficiență. Dacă tot vor să ne întâlnim la 9 jumate, de ce nu stabilesc ora de întâlnire la 9 jumate? ar gândi o gaijină ca mine. Dar nu, lucrurile nu se fac așa simplu. Ora de întâlnire stabilită și ora la care întâlnirea se produce sunt două lucruri diferite, care trebuie să rămână diferite și care niciodată nu vor putea deveni unul și același.

La urcarea în autobuz, o fată de anul 3 mă invită în ultimul rând: vino și tu cu noi, toate fetele de anul 3 stăm în ultimul rând! Ce-i cu segregarea asta?? am gândit, și m-am așezat lângă o fată de anul 2, ignorând invitația.

Înainte de a porni la drum, toți membrii se așază în cerc în fața autobuzului, în jurul șoferului, și spun în cor.
-Bună dimineața. Vă rugăm să aveți grijă de noi astăzi.
Autobuzul e închiriat doar pentru noi. Șoferul e angajatul unei firme care închiriază autobuze. Am plătit anumite sume de bani pentru acest drum. Probabil că nu-l vom mai întâlni vreodată pe șoferul de azi. După ce ajungem la destinație, coborâm din autobuz și liderul clubului verifică dacă nu am uitat ceva înauntru, ne asezăm din nou în cerc în jurul șoferului și îi mulțumim în cor.

Ajunși la pensiune, ne aranjăm în cerc la intrare. Liderul clubului, un băiat de anul 2, o cheamă pe proprietară și, în numele clubului, spune câteva cuvinte de salut, iar la sfârșit, cu toții în cor, mărturisim cuvintele magice intraductibile, care înseamnă orice și care pot fi spuse oricând fără să dăm greș: Vă rugăm să aveți grijă de noi/ Dorința noastră este să avem o relație bună ! (yoroshiku onegai shimasu).

Nu putem să pierdem vremea, ne spălăm pe dinți, ne schimbăm în hainele de antrenament și fugim în sala de dans. La ora 1 începe antrenamentul de după-amiază. Avem grijă să ajungem măcar cu un sfert de oră înainte: cei din anii inferiori trebuie să pregătească băuturile, să dea cu mopul, să pornească reșoul. Oricum, orice lucru care în mod oficial începe la o anumită oră, în mod neoficial începe cu mult înainte, așa că ne grăbim să ajungem cât mai repede. Preferabil înaintea senpai, chestiune destul de dificilă, pentru că sunt cei mai rapizi și cei mai lipsiți de treabă. Dacă cumva se întâmplă nenorocirea ca un senpai să ajungă înainte și să înceapă să dea cu mopul (vai, ce dezonoare), cei din anii inferiori fug pe lângă senpai, trăgând de mop, cerându-l insistent.

La ora 1 fix, ne adunăm în jurul liderului, care ține un speech motivațional. Încheiem momentul cu veșnicul yoroshiku onegai shimasu, și pornim antrenamentul, același antrenament, în aceeași ordine, pe aceeași muzică. Repetiția e mama învățăturii.

La ora 6 antrenamentul de după-amiază se încheie, și pornim să luăm masa de seară. Cu vreo 15 minute înainte, câțiva membri au plecat către pensiune să aranjeze masa – pensiunea e în stil self-service, adică aranjăm și debarasăm masa de unii singuri. Masa de seară în Japonia e cea mai bogată – nu există conceptul de Eu nu mânânc după ora 6, din pricină că nimeni nu termină școala/serviciul până la ora 6. Cina la ora 9 seara nu uimește pe nimeni (în afară de mine). Înainte de începerea mesei și la finalul ei, cineva spune câteva cuvinte: Masa pare foarte gustoasă. Să mâncăm mult pentru a avea putere la antrenamentul de seară. Poftă bună! etc. Nu mai e nevoie să spun că dacă cineva întârzie la masă, iese cu priviri date peste cap.

După ce toată lumea a terminat de mâncat și mulțumim pentru masă, avem vreo 10 minute să ne spălăm pe dinți și să mistuim cantitatea imensă de mâncare. Astăzi însă senpai pregătesc o întâlnire cu cei din anul 1. După masă, senpai și cei din anul 1 rămân în sala de mese, într-o atmosferă solemnă. Unul din senpai, cu un caiet de notițe în față, începe să le țină morală celor din anul 1: a lipsi fără motiv de la antrenamente sau a întârzia fără motiv este inacceptabil. Dacă nu puteți ajunge la antrenament, neapărat trebuie să comunicați asta liderului grupului și între voi. Dacă întârziați, nu intrați zicând bună ziua, ci vă cereți scuze în mod umil, arătând că vă pare rău cu adevărat. Clubul nostru menține relații foarte bune cu absolvenții care mai vin din când în când, sacrificându-și timpul personal pentru a ne preda, și nu dorim ca aceste relații să se înrăutățească. Să aveți grijă să manifestați o atitudine pozitivă față de absolvenți, să arătați că sunteți motivați să învățați, și să vă exprimați sentimentul de recunoștință. Când cineva vi se adresează, aveți grijă să răspundeți în mod clar, pentru că altfel noi nu ne dăm seama dacă ceea ce spunem s-a înțeles. Să devenim oameni serioși, nu oameni de care să ne fie rușine. Etc etc Cei din anul 1 răspund docil tuturor atenționărilor: da, am înțeles, așa este.

Urmează antrenamentul de seară de la ora 7 jumătate la ora 9. Suntem obosiți și avem burțile pline, astfel încât ne mișcăm cu greu, dar suntem plini de energie spirituală și de chef de dans. De la ora 9 seara la ora 11, facem baie cu rândul, câte 3-4 odată. Cei care își așteaptă rândul, nu stau degeaba, ci continuă să se antreneze în sala de dans. De la ora 11 începe ședința. Fiecare spune, pe rând, care este obiectivul său pentru acest cantonament și care sunt remușcările sale pe acea zi. Fiecare vorbește cu o claritate și o seriozitate înspăimântătoare, numind obiective din cele mai concrete (să îmi corectez poziția când fac nu știu ce mișcare, să îmi îmbunătățesc expresia etc). Conținutul speech-ului se schimbă, odată cu schimbarea anului universitar: dacă cei din anul 1 dau exemple de obiective personale legate strict de dans, senpai vorbesc despre îndrumarea kouhai, despre crearea atmosferei, despre transmiterea de informații. Și acest speech e un prilej de reafirmare a statutului în grup.

După ședința care se termină la ora 12 noaptea, urmează morala către cei de anul 2. Senpai îi cheamă separat pe cei de anul 2, cărora le dăduseră în prealabil o temă de gândire: care sunt punctele tari și punctele slabe ale clubului, ce se poate face pentru a îmbunătăți activitatea, și care este rolul celor de anul 2 în coordonarea clubului. Cei din anul 2 își aduc propriul caiețel cu notițe, și liderul grupului (care e în anul 2), răspunde docil întrebărilor reci ale senpai. Punctul slab al clubului este îngăduința prea mare și faptul că regulile nu sunt îndeajuns de stricte: până la urmă vorbim de un bukatsu (note: în Japonia se face diferența între bukatsu și saakuru, două forme de cluburi, primul fiind caracterizat de o strictețe care lipsește celui de-al doilea). Așa că de acum în colo vom fi mai stricți în ceea ce privește absențele, întârzierea și atitudinea necorespunzătoare a celor din anul 1 etc etc.

Discuțiile continuă în noapte. Mi-e oricum împosibil să dorm, știindu-mă în aceeași cameră cu alte 5 persoane. În sfârșit se luminează afară, e ora 5 jumătate, nu am dormit deloc, mă ridic și mă pregătesc pentru o nouă zi, la ora 7 e micul dejun, de la 8 începe antrenamentul de dimineață.

Urmează alte trei zile la indigo.

În următoarea seară, după ce mă întorc în cameră (am uitat să menționez că și camerele sunt pe nivele, cei din anul 1 stând cu cei din anul 1, și eu cu senpai), le găsesc pe două dintre senpai vorbind în șoaptă, bineințeles, din nou, despre atitudinea necorespunzătoare a kouhai. Mă bag în pat, prefăcându-mă că dorm, deși mi-e imposibil să adorm ascultându-le vocile.

-Oare și noi eram așa când eram în anul 1? Nu, pentru noi senpai erau altfel, îi respectam, ce spuneau senpai era lege, nu ne comportam așa nerespectuos. Știi, îmi pare bine că am nimerit în aceelași an cu tine, uite, eu n-aș fi reușit să mă înțeleg cu cei din anul 2, iar cei din anul 1 sunt lipsiți total de aptitudini sociale, ăștia sigur se vor chinui foarte mult după ce vor ieși în societate (note: a deveni om al societății înseamnă a termina o școală și a fi angajat). Știi, uneori nici cu H (altă senpai tot de anul 3 dar care e cu un an mai mică) nu reușesc să mă înțeleg bine, chiar simt că e cu un an mai mică, uneori se poartă așa copilărește.

Teoria despre diferența enormă dintre 21 și 20 de ani. Eu ce să mai spun... decât atât: ce caut eu aici???

(8 martie 2016)


vineri, 22 ianuarie 2016

Japonia, țara singurătății



23 ianuarie 2016

Nu zic, singurătatea poate fi simțită oriunde și în foarte multe feluri. Dar Japonia ține să-mi arate cum reușește să educe spiritul singurătății, sau, mai optimist spus, al solitudinii, în locuitorii săi. A trăi, a mânca, a călători singur, e atât de firesc în Japonia, încât mă surprinde. Obișnuită cu mersul la toaletă împreună cu colegele de clasă, mi-e încă greu să înțeleg cum japonezii, mulți dintre ei foarte tineri, reușesc să se simtă bine în solitudine.

Primul lucru care îți atrage atenția este numărul mare de persoane care mânâncă în oraș singure. Fără însoțitori, fără conversația de înainte și după masă. În grabă, butonând din când în când telefonul mobil și sorbind cu zgomot din tăiței. Mâncatul în oraș nu e o sărbătoare, nu e o ocazie, nu e o distracție; mâncatul în oraș are doar o funcție practică, aceea de a-ți potoli foamea. Și, deși mulți salarymen și salarywomen iau pauza de masă în același interval orar, preferă să mânânce singuri. Nici tinerii nu-s o excepție: văd o mulțime de studenți care mânâncă singuri la cantină. E o manifestare a singurătății, sau a solitudinii? Depinde de persoană. Unii n-au cu cine, alții au, dar preferă să fie singuri. Pentru că atunci când ești singur, ești liber. Liber să faci ce vrei, să mânânci cât de repede/încet vrei, să te gândești la ce vrei, fără să te macine vreun pic dacă interlocutorul tău se simte bine sau e deranjat în vreun fel de existența ta.

Apoi, multă lume călătorește singură. Poate n-ai să îți dai seama de asta la început. Dar pe parcurs, mai ales când urcă în tren un grup de gaijini (pentru că întotdeauna gaijinii sunt în grup), vei realiza câtă tăcere a fost în tren până atunci. Nimeni nu vorbește cu nimeni. Cei treji, butonează la telefon sau citesc. Ceilalți, dorm, în picioare, pe scaune, sau pe umărul necunoscutului de lângă.

Și această multă lume, formată din japonezi solitari, nu călătorește de una singură doar de acasă la serviciu și înapoi, ci și de plăcere. Călătoria de unul singur în scop turistic e extrem de practicată, și mai ales de tineri. Pentru că poți să mergi unde vrei, să stai să te holbezi cât vrei la exponatele dintr-un muzeu, să mânânci când ți se face foame și să fii în orice dispoziție vrei, fără să te preocupe mereu și mereu ce vrea/simte tovarășul tău de călătorie. Ce poate fi mai relaxant decât asta?

Dacă e solitudine sau singurătate, dacă e firească sau bolnăvicioasă, nu știu. Dar simt, undeva în străfunduri, că e intim legată de marea tristețe japoneză, care îi face pe mulți să-și taie venele sau să se arunce în fața trenurilor. Ca o gaijină care nu înțelege nimic din sufletul japonez, și care îi privește ca pe niște specimene ale căror suflete vibrează în unde ciudate, am senzația că întâlnesc deseori tineri umbriți de o mare durere.

Japonezii spun că nu există persoană care să nu cunoască pe cineva care s-a sinucis. Un coleg de clasă din gimnaziu, un coleg cu care ai lucrat, odată, demult, la un proiect. Oricine știe pe cineva. Din fericire, încă n-am ajuns să știu pe nimeni. Nu știu nici măcar cine a fost acela pe care l-am călcat cu trenul iarna trecută.

Și totuși, marea tristețe japoneză e atât de aproape. Vorbești azi cu un tânără zâmbitoare, serioasă, muncitoare, vorbești despre vreme și proiectele de seminar, nu știi prea multe despre ea, nici nu te preocupă prea tare.

Și, la un moment dat, tânăra muncitoare nu mai apare la orele de seminar. Nici proful, nici colegii nu știu prea multe. Se crede că ar avea niște probleme emoționale. Nu apare nici la următorul seminar, nici la următorul. Proful spune că a vorbit cu părinții, că acum e într-un program de consiliere, că hrănită cu SSRI, că va reveni după vacanță.

A trecut vacanța și n-a revenit. Are 20 de ani, nu știu mare lucru despre ea. Dar îmi vine s-o îmbrățișez, în gând, și s-o întreb: de unde atâta tristețe? 

Alături de mine, o altă colegă care muncește cu o seriozitate înfricoșătoare, învață pentru fiecare curs, vorbește cu toată lumea folosind formule de politețe și are ca poză de profil pe chat un iepuraș, povestește că și ea a făcut, în anul 3, o pauză de o jumătate de an. Cum, ea, întruchiparea seriozității, a conștiinciozității și politeții? De ce? o întreabă o colegă. Nu înțelegeam ce sens are viața, ne răspunde ea.

Și atunci, îmi aduc aminte un moment în care eram numai noi două și făceam copii, și mi s-a părut că văd o mulțime de semne de tăieturi pe încheieturile mâinii ei. Dar mi-am zis că mi se pare. Poartă mereu bluze cu mâneci foarte lungi. La cursul de psihiatrie, subliniază de mai multe ori factorul cu cea mai mare putere de predicție a sinuciderii: existența încercărilor anterioare. Și apoi îmi aduc aminte că o persoană cu același nume ca al ei mi-a apărut pe Facebook la prieteni sugerați. Dar, văzându-i poza de profil, mi-am zis că nu poate fi ea. Nu era o poză cu iepurași sau pisicuțe. În poză, un personaj de animație strigă din toate puterile, răspândind salivă în jur: Nu vreau să mor! Nu vreau să mor!