27 august 2014
Sunt multe de spus despre Okinawa. Multe
descoperiri în fiecare zi, și au fost câte? 6 zile în total.
În prima zi, privind pe geam din
monorail-ul care ne ducea de la aeroport spre centrul capitalei, m-a dezamăgit
imaginea orașului. Naha e un oraș singuratic, cu clădiri vechi, murdare și
parcă părăsite. Se simte și se vede sărăcia celor care trăiesc aici. Peisajul urban
e asemănător celui de acasă. Nu am putut să nu observ diferența față de restul
Japoniei. Mi s-a tot spus că Okinawa e
cea mai săracă prefectură din Japonia, dar mi-era greu să cred. Cum poate fi
sărac un loc cu ape albastre și hoteluri resort-style, loc vizitat de o mulțime
de turiști japonezi și străini? Imaginea pe care o aveam despre Okinawa era a
unui loc luxos, scump, unde oamenii se relaxează bând coctail-uri cu umbreluțe
și purtând hibiscus în păr. Departe, departe de adevăr.
Locuitorii din Okinawa par la fel de
ocupați și stresați ca și cei de pe celelalte insule. Prin Naha, o mulțime de
salary-men și salary-women umblă în cămăși înflorate și pantaloni negri,
grăbindu-se spre locul de muncă. Mi-a plăcut mult costumul office al celor din
Okinawa. Toți vânzătorii din supermarket-uri și mall-uri și toți salary-men cu
geantă diplomat și pantaloni la dungă poartă cămăși înflorate. Poate chiar sunt
tradiționale, sau poate doar vor să satisfacă turiștii care își imaginează
Okinawa ca pe un loc unde oamenii poartă cămăși și pantalori cu flori colorate.
În orice caz, prețul cămășilor înflorate de prin magazine mi-a făcut să îmi
piară cheful să îmi cumpăr și eu una ca să devin de-a locului.
Totuși, în afara orașului care arăta vechi
și obosit, nu am mai găsit probe ale faimoasei economii proaste a prefecturii. Prețurile
în magazine nu erau mai scăzute decât în Japonia, salariul pe oră la un 100 yen
shop era doar cu 100 de yeni mai mic decât în Shizuoka (și salariul în Shizuoka
e destul de bun, comparativ cu alte prefecturi).
Oamenii în Okinawa au chipuri distinctive.
Sunt mai profunde, mai puternice, mai bine conturate decât a japonezilor de pe
celelalte insule. Bărbații sunt înalți și bine făcuți. Probabil rezultatul
amestecului cu străini. Ok, Okinawa nu a aparținut Japoniei de la început, inițial
a fost un regat tributar Chinei, apoi Chinei și Japoniei, ca în final să fie
anexat Japoniei în 1879 și apoi să intre sub administrație americană după cel
de-al doilea război mondial. În prezent, 18% din teritoriul insulei principale
e încă ocupat de forțele militare americane. Gardurile de sârmă care
împrejmuiesc spațiile americane se întind parcă la nesfârșit pe lângă șoselele
principale. Sunt curioasă cum se identifică locuitorii prefecturii Okinawa. E
clar că au o cultură specifică, diferită de cea japoneză și cea chineză. Au avut
și o limbă a lor, pe care au pierdut-o după ce a început programul educativ
prin care se voia crearea de cetățeni japonezi loiali imperiului. Asta am aflat
la muzeul păcii din Okinawa. După ce Okinawa a fost anexată Japoniei, a început
un program sever de educare a locuitorilor pentru a deveni loiali imperiului și
buni cetățeni japonezi, iar asta a însemnat japonificarea numelor de familie și
interzicerea folosirii limbajului propriu. În timpul războiului, cei ce erau
prinși vorbind în dialectul Okinawan erau suspectați de spionaj. Nu știu dacă
în prezent se mai folosește vechiul limbaj, cert e că nu am auzit pe nimeni să
vorbească altă limbă decât limba japoneză cât timp am stat acolo. Programul de
creare de cetățeni loiali imperiului a dat roade bune, mărturie stând numeroasele
sinucideri ale civililor după invazia americană și folosirea în prezent a
limbii japoneze standard de către mai toată populația.
Okinawa e un alt loc al Japoniei cu un trecut
tragic. Japonificarea forțată, al doilea război mondial, bătălia din Okinawa,
sinuciderile în masă, moartea a o treime din populația civilă, ocupația americană,
în prezent opoziția față de prezența armatei americane. Niște insule atât de
frumoase, cu ape calde și transparente, și un trecut mizerabil. Pentru ca nu
cumva balanța să pară să se încline spre bine.
Ajunși pe o insulă micuță, acum legată de
insula principală printr-un pod, am stat de vorbă cu un bătrân care-și făcea de
treabă pe lângă casă. Părăsise insula la 19 ani și locuise până la pensie în
Osaka. După pensionare, s-a întors acasă, numai ca să dea piept cu nepăsarea,
lenea și răutatea celor de pe insulă. Micuța insulă părea nelocuită. Casele
adâncite în pământ și întunecate arătau obosite și vechi. Pe la vreun colț, o
bătrână privind drumul. Cu ce se ocupă oamenii ăștia? Bătrânul ne-a spus că, în
trecut, apele din jur erau pline de pești. Acum nu mai sunt. Toți peștii au dispărut
din cauza poluării cu substanțe folosite în agricultură. Cei de pe insulă cresc
tutun și zahăr. Bătrânul a spus că e singurul care mai curăță monumentul
dedicat celor care au pierit în război, printre ei și tatăl său, și că a fost
singurul care s-a declarat în favoarea păstrării școlii de pe insulă, acum
transformată într-o fabrică. Locuitorii insulei sunt legați prin sânge și se
acoperă unii pe alții. E mai bine de când s-a construit podul? Da, de unde!
Înainte, turiștii rămâneau peste noapte pe insulă, acum se pot întoarce în
câteva minute înapoi pe insula principală fără să se cazeze. Într-adevăr, podul
e folositor când vine vorba de urgențe medicale, dar în rest, n-a ajutat cu
nimic economia insulei. Bătrânul zâmbea. Ne-a spus că mai iese din când în când
la pescuit, dar peștii îi sunt atât de dragi încât nu-i poate mânca, așa că le
dă drumul... Tot mai bine e în Japonia, ne-a spus. Poate marea nu e albastră,
dar ai toate facilitățile aproape. Și oamenii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu