Viața unei cicade

8 august 2014

Revin la problema insectelor imense din Japonia. Ieri seară ne-am luptat cu un paianjen gigant. Nu exagerez și nu-mi folosesc imaginația când spun că era cât o palmă de mare, incluzând picioarele, firește. Iar corpul avea pe puțin un centimetru pătrat. Viteza de deplasare, mai bună ca mașina lui Yoshihiro. Ăsta nu poate fi numit paianjen de casă. Ăsta e un paianjen de display în grădini zoologice. După cum am mai menționat, îmi reanalizez identitatea ca persoană văratică ce preferă locurile calde. Din fericire, am reușit (eu, de departe... din cealaltă cameră) să gonim bestia afară. Sunt curioasă unde s-a dus. Oare la vecinul de lângă (balconul este comun, separat doar de o placă subțire)?

Episodul mi-a adus aminte de faptul că încă nu am scris despre cicade, deși le tot menționez ca leitmotiv al verii japoneze. Cicadele au început să apară pe la sfârșitul lui iunie, iar acum sunt în mare formă. Pe scurt, cicadele fac parte din categoria de insecte gigant japoneze. Sunt peste tot (mai puțin în locuri răcoroase, ca Hokkaido), și sunt un simbol al verii japoneze. Cei ce își pregătesc o excursie în Japonia pe timpul verii, ar fi bine să știe ce îi așteaptă. 

Pentru noi, românii, care nu cunoaștem decât cântul greierilor, întâlnirea cu cicadele va fi una traumatizată. Cel puțin așa a fost pentru mine. 

Cicadele sunt insecte tropicale, și probabil de asta au ratat spațiul țării noastre. Am înțeles că trăiesc în Grecia, deci ne-au ratat cu puțin. Nu știu dacă să fiu bucuroasă sau nu. Încă nu am decis dacă le urăsc sau simt un fel de fascinație bolnăvicioasă pentru ele. 

Întâlnirea traumatizantă cu cicadele a avut loc acum doi ani, când am venit aici prin august. Noaptea, plimbându-mă pe stradă, am auzit un sunet ciudat, puternit, metalic, ca al unui dispozitiv tehnic stricat, venind de undeva de pe un stâlp. E o cicadă, mi s-a spus. Ce e aia? Un fel e mașinărie? Nu, e o insectă. Nu, nu, nu, nu, o insectă nu poate scoate astfel de sunete. Ba da, bineînțeles că poate. 

Da, era o insectă. O cicadă. O insectă cu ochi mari și niște membrane abdominale care vibrează, scoțând sunetul acela pe care l-am crezut scos de vreo mașinărie metalică. Mi se pare imposibil să descriu în cuvinte cântecul cicadelor. Nu, degeaba vorbesc în eufemisme. Cântecul cicadelor nu e un cântec, e un strigăt, un urlet. Imaginează-ți o insectă urlând, urlând atât de puternic încât abia îți poți auzi propriile gânduri. Cântecul cicadei e un urlet. Un urlet metalic, ca sunetul unui fierăstrău electric tăind în metal. Asta cred că e cea mai potrivită comparație. Un fierăstrău de metal tăind în metal. Iar când zeci, sute de cicade se adună și urlă competitiv ca să își găsească jumătatea, zgomotul scos e ca într-o fabrică unde se taie metal cu fierăstraie de metal. Și acum, imaginează-ți acest zgomot venind în fiecare dimineață din copacul din fața ferestrei tale. Da, e imposibil să dormi. E atâta zgomot că nu poți dormi. Ok, s-ar putea să urăsc cicadele.

Ca să conving că sunetul scos de niște insecte este atât de puternic încât te trezește, adaug asta: dacă o cicadă ar cânta chiar lângă urechea unui om, acesta ar surzi. Așa scrie pe wikipedia. N-aș vrea să experimentez ca să mă asigur că e adevărat. Îi cred pe cuvânt.  

Dar dincolo de urletul lor caracteristic, cicadele au un destin romantic. Își trăiesc marea parte din viață în pământ (între 2 și 17 ani), sub formă de nimfe. Cele japoneze, ies la suprafață vara și se agață de un copac. Apoi, noaptea, își lasă hainele (exoscheletul) și ies ca adulți. Își usucă aripile transparente, și încep să-și caute partener. Doar masculii scot sunetele alea disperate. Și înțeleg de ce sunt disperate. Nu au decât o vară la îndemână să se reproducă. La sfârșitul verii, vor muri, fie mâncate de păsări, fie din alte motive ce nu-mi sunt cunoscute. O viață scurtă și disperată. The end.

Viața asta scurtă și disperată a cicadelor e motivul pentru care japonezii le tot amintesc prin romane și haiku-uri, ca simbol al efemerități, alături de florile de cireș. Ce alăturare stranie. 

Dacă îi întrebi pe japonezi cum cântă cicadele, îți vor spune: tsuku-tsuku-boshi. E o redare drăguță, dar puțin descriptivă. Și până la urmă, diferite soiuri de cicade au cântece diferite. Cele din Shizuoka au un cântec continuu, care la sfârșit se sparge înspre tăcere: mimiiiiiiiiiiiiiiiiimmmmm-zzzzz. Sau kichikichikichikichikichi-vzzzzz. Cele din Kamakura cântau miuuuuuu-miumiumiumiu-miuuuuuuuuuuu. Mai melodios ca cele din Shizuoka. Dacă termenul melodios se poate aplica unui sunet parcă scos de un fierăstrău electric tăind în metal.