15 aprilie 2014
Revin la experiența conferinței de la
Nagoya. A fost prima mea călătorie în Japonia de una singură, și pot spune că,
pentru prima dată, am experimentat o parte din stilul de viața al salary-men și
salary-women japonezi/e.
Când vii pentru prima dată în Japonia, nu poți să nu observi multitudinea de indivizi îmbrăcați la costum, care aleargă
pe scările rulante ale gărilor, dorm în tren în picioare și iau masa de unii
singuri în restaurante ieftine gen Matsuya.
Ei bine, pentru prima dată de când am
venit în Japonia, am fost nevoită să călătoresc singură într-un alt oraș. Să
merg cu trenul singură. Să stau la hotel singură. Să iau masa în oraș singură.
Și să dorm (cu ochii deschiși) în picioare în tren.
Îmbrăcată office ca pentru o conferință,
m-am cazat la un hotel business care era ocupat de alți câțiva salary-men și
alte câteva salary-women. Probabil toți cu vreo treabă business în Nagoya. La
hotel, dimineața se servea micul dejun. Am luat, conștiincioasă, micul dejun
alături de domni la costum și doamne pe tocuri, care se pregăteau pentru o zi
de muncă.
În această călătorie, cea mai importantă
reușită a mea a fost să iau masa în oraș de una singură. După cum am menționat,
în Japonia, a lua masa în oraș singur este o chestie normală. În orice
restaurant te-ai duce, vei vedea cu siguranță domni și doamne luând masa
singuri, fără să se simtă ciudați, singuri sau triști. E normal. E chiar
preferabil. Am auzit câteva persoane mărturisind că preferă să ia masa singuri
decât împreună cu alții. Mi-am învins timiditatea și am intrat într-un
restaurant de ăla ieftin, unde merg mai toți salary-men și salary-women de prin
împrejurimi după terminarea serviciului, și am comandat curry. Dacă m-am simțit
ciudat? Da. Dacă mi-a stat în gât? Nu. Am fost privită așa cum sunt priviți
toți salary-men care vin și mânâncă singuri după terminarea serviciului, doar
că eram o gaijină. Ei, și cui îi pasă? Cam asta era atitudinea celor din
restaurant.
Mi-a fost greu să explic japonezilor
timiditatea vesticilor de a mânca în oraș singuri. Chiar zilele trecute am
citit un articol care descria nu-știu-câte lucruri pe care trebuie să le faci
de unul singur, măcar o dată în viață. Firește, un articol scris de un
american, bănuiesc, că era în engleză. Ei bine, și printre acele multe lucruri,
era și a lua masa în oraș singur. Autorul își încuraja cititorii să își învingă
jena, timiditatea, frica de a fi priviți ca niște ciudați, lupi singuratici sau
mizantropi, și să ia masa în oraș siguri. Articolul ăsta exprima foarte bine
viziunea noastră, sau cel puțin a mea, despre ce înseamnă a lua masa în oraș de
unul singur. Japonezii nu pot să mă înțeleagă.
În fine, după terminarea conferinței, am
luat trenul spre casă, din păcate, la o oră interzisă. Era ora terminării
serviciului, așa că trenul a fost plin ochi. Așa de plin că mai era puțin și ne
împingeau lucrătorii de la gară ca să se închidă ușile. N-am prins un loc până
acasă, așa că am petrecut cele 2 ore plus întârzieri (trenul mergea cu
restricții de viteză din cauza vântului puternic) în picioare, picioare care mă
dureau teribil din cauză că mă încălțasem cu niște pantofi office ca pentru
conferință, și mersesem pe picioarele mele după o pauză de jumătate de an
(petrecută pe bicicletă, motocicletă sau în mașină). Drumul a fost deosebit de
dureros, și, deși nu am putut adormi în picioare, am experimentat viața
japonezilor care fac naveta în fiecare zi, și după n ore de muncă pe tocuri și
la costum, sunt nevoiți să petreacă alte 2 ore în picioare în tren. Câtă
singurătate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu