14 aprilie 2014
La începutul semestrului (acum, în
aprilie), am participat la o primă întâlnire de orientare pentru facultatea de
psihologie. Nici nu știu dacă am voie să o numesc facultate. Cursul de
psihologie, e mai corect. La universitatea Shizuoka, psihologia e o specializare
(minusculă) în cadrul facultății (poate aici am voie să folosesc termenul de
facultate) de sociologie... sau științe sociale, ca să fiu mai precisă. De toți
(an 2, 3, 4, master 1, 2) sunt vreo 50 de studenți. Profesori, de toți, sunt
vreo 6. Minuscul, după cum am spus. Însă tocmai pentru că e minuscul, e ca o
comunitate în care toți cunosc pe toți și e greu să te faci nevăzut.
La această întâlnire au venit (aproape)
toți studenții din toți anii, inclusiv masterele, și profesorii, bineințeles.
S-au discutat orare, chestiuni administrative și de astea. Partea interesantă,
în schimb, a constat în prezentarea personală a tuturor studenților și
profesorilor. Mai întâi s-au prezentat profesorii. Se pare că există o
expectanță ridicată în rândul studenților și a profesorilor ca prezentarea
personală a membrilor să fie cât mai amuzantă. Cred că unul din profesori a dat
tonul (nu spun cine), și ceilalți i-au urmat. Profesorii s-au străduit să fie
cât de amuzanți și profesioniști au putut fi în același timp, și au vorbit
despre tot felul de treburi, inclusiv ce s-a mai întâmplat în lumea muzicii,
cine ce fel de haine poartă de obicei și alte lucruri triviale, incluzând,
firește, și o scurtă prezentare a intereselor de cercetare.
Apoi a început prezentarea fiecărui
student, de la cei mai mari la cei mai mici. Regula amuzamentului mi s-a părut
deosebit de puternică, pentru că toți s-au străduit teribil să spună tot felul
de povești, care mai de care mai ciudate și fără legătură cu povestitorul. M-a
șocat franchețea cu care spuneau niște chestii de-a dreptul ridicole sau
personale sau stupide, fără să pară intimidați de prezența profesorilor. Unii
au povestit cum au eșuat în dragoste de mai multe ori într-un singur an, alții
au povestit cum au redescoperit mersul pe bicicletă și apoi durerile de fund,
alții au vorbit despre ce mai e nou pe la ei prin oraș, alții au povestit cum
au mers la toate concertele nu-știu-cărei formații și așa mai departe. Unele
domnișoare și-au mărturisit pasiunea pentru băieții arătoși, și au invitat și
pe altele care împărtășesc aceeași pasiune să petreacă timpul împreună. O
domnișoară a povestit cum și-a petrecut vacanța lucrând 24 de ore, ziua la un
restaurant și noaptea ca recepționistă la un love-hotel. Un student s-a bucurat
mult de faptul că printre boboci erau mai multe persoane de gen masculin decât
în anul lui, și apoi a urmat un fel de schimb de replici duios între povestitor
și unul din noii veniți, conversație care a arătat mai gay decât am văzut
vreodată. Alții au povestit ce boli, necazuri, eșecuri, neșanse și suferințe au
mai avut, alții au promis că vor veni la facultate mai des. Cu toții păreau că se
gândiseră în avans mult (și bine) la ceea ce vor spune.
Am descoperit, curioasă, simțul autoironic
al japonezilor, la scurt timp după ce am venit, la un concert susținut de orchestra
universității. În timp ce orchestra cânta un cover după Carry Pamyu-Pamyu (dacă
nu știi CINE e Carry Pamyu-Pamyu, vezi asta), doi studenți au venit în fața
scenei îmbrăcați în muțunachi și au început să danseze ca în videoclipul lui
Carry P-P. Fără absolut nicio jenă sau grijă că ar putea fi considerați
ridicoli. Bănuiesc că asta și doreau.
Lipsa fricii de a fi ridicol mă fascinează
la japonezi. Sau, poate că în Japonia, ceea ce înseamnă a fi ridicol diferă de
ceea ce credeam eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu