Trăind într-o casă japoneză sau Cum se curăță un tatami

29 ianuarie 2015

Față de casele japoneze am, ca față de mai toate lucrurile japoneze, o atitudine ambivalentă. Ezit între adorație și ură. Admir arhitectura caselor vechi, imperfecțiunea grădinilor japoneze, frumusețea panourilor pictate, minimalismul, simplitatea decorurilor, claritatea materialelor naturale. Da, dacă va fi să trăiesc într-o casă japoneză, într-una tradițională, cu tatami și grădină cu pietre aș vrea să trăiesc... gândeam și, uneori, mai gândesc.

Singura problemă a purității naturalului, minimalismului și efemerității arhitecturii japoneze, este nivelul de confort. Care se menține, undeva, puțin (foarte puțin) deasupra liniei zero. Casele japoneze (tradiționale sau moderne, în stil japonez sau occidental) sunt lipsite total de confort. Aș putea spune că sunt făcute cel mult pentru a-și apăra locatarii de ploaie. Ca o umbrelă. Cam asta e funcția lor principală.

Atitudinea mea ambivalentă față de casele japoneze se manifestă prin dezamăgirea profundă pe care o resimt față de funcționalitatea lor. Casele japoneze sunt făcute (literalmente) din hârtie. Pereții sunt cam la fel de groși ca o foaie de carton, iar ușile din interiorul casei au subțirimea și duritatea unei sugative. În plus, încălzirea centrală nu s-a inventat încă în Japonia, și nici izolația termică. Adică, să fim serioși, cine s-ar gândi să izoleze termic niște pereți din hârtie?

Ca să recapitulăm, casele japoneze nu sunt făcute pentru un trai confortabil. În primul rând, sunt groaznic de friguroase în sezonul rece. Încălzirea se face, în principiu, cu un radiator sau cu ajutorul aparatului de aer condiționat, ambele lăsate să funcționeze în funcție de cât de economicos și răbdător la frig este proprietarul. Oricum, căldură nu fac mai multă decât ar face un calculator sau TV ținut aprins și oricum, căldură nu fac decât în camera de zi, eventual în dormitor. Așa că în baie, pe holuri, sau în bucătărie,  e un frig de-ți îngheață respirația. Nu glumesc. Dimineața, când mă trezesc, îmi observ, contemplativă, aburii albicioși care îmi ies din nări și din gură. Cam așa de frig e într-o casă japoneză.

În al doilea rând, tot din pricina pereților de hârtie, casele japoneze nu cunosc noțiunea de intimitate. Orice șoaptă dintr-o cameră poate fi auzită din orice altă cameră, chiar de la alt etaj, chiar de la vecini. Este firesc să aud conversația vecinilor sau mașina lor de spălat, care își face treaba, conștiincioasă, în fiecare dimineață de la ora 6:30.

Da, da, îmi vor spune japonezii, casele sunt friguroase și nu există intimitate, da, însă ce poți face într-o țară lovită de cutremure? Casele japoneze sunt făcute să reziste cutremurelor, nu frigului. Sunt ușurele ca vântul, subțirele ca foaia de hârtie și rezistente la cutremure de grad 7. Ce preferi, o casă călduroasă care să se prăbușească la primul cutremur, sau una din hârtie care să facă față tuturor zguduirilor?

Nici nu mai știu de câte ori am auzit scuza asta. Japonezii chiar o cred. Adică, pe bune, voi, inventivilor, voi, maeștrilor tehnologiei de ultimă generație, voi care ați construit shinkansenurile și inventat luminile LED, nu puteți concepe ideea unei case ATÂT călduroase, CÂT ȘI rezistente la cutremure? Ce poate fi atât de paradoxal la această alăturare?

În plus, cutremurele mari vin o dată, de 2, de trei ori într-o viață. Nu e ca și cum ne-ar scutura la fiecare două zile un cutremur de gradul 8. Pentru astea două-trei dăți, sunteți în stare să îndurați înghețul din case și sforăitul vecinului? Mi se pare mie, sau resimt puțin masochism?

Ok, noi, gaijinii învățați cu încălzirea centrală și izolația termică, ne plângem degeaba, ca niște inadaptați ce suntem. Japonezul s-a născut, a crescut, și încă mai trăiește într-o casă friguroasă din carton, și nu se plânge. Trăiește cu ideea că ăsta e prețul pe care trebuie să îl plătească pentru a supraviețui cutremurelor. Și până la urmă, cât durează frigul? O iarnă. În care nici măcar nu e îndeajuns de frig cât să ningă. Rabzi un pic și trece.

Capacitatea japoneză de a răbda are proporții cosmice.

Adevărul e că până și eu, friguroasa friguroșilor, am început să mă obișnuiesc cu frigul din casă și respirația-mi aburindă. Omul are o putere incredibilă de adaptare. Până la urmă, chiar așa e: rabzi un pic și trece. Trece până și nemulțumirea și șocul inițial. Până la urmă, nota asta nu e decât un ultim zvâcnet al gaijinismului din mine.

Revenim la traiul într-o casă japoneză. Apartamentul nostru din Hamamatsu e construit în stil japonez: podeaua e acoperită cu tatami, ușile sunt panouri din hârtie și avem dulapuri gigant de depozitat futon-urile. Iubesc apartamentul ăsta. E groaznic de friguros, e vechi, și în fiecare dimineață mă trezesc în sunetul mașinii de spălat a vecinului, dar iubesc apartamentul ăsta. Îmi plac ferestrele mari (a, da, o altă hibă frecventă a caselor japoneze este lipsa completă a luminii naturale, uneori însoțită de lipsa completă a ferestrelor, dar aici am avut noroc), îmi place lumina care îl inundă, curățenia podelelor acoperite cu tatami și veranda imensă, de unde pot privi câmpurile de orez.

Din păcate, bucuria de a trăi într-o casă japoneză este însoțită (pe lângă nivelul zero de confort) de nesiguranța în ceea ce privește întreținerea ei. Contractul ne cere ca, la plecare, să înlocuim toată podeaua cu tatami noi și toată hârtia de pe uși cu una nouă. Nici nu mă gândesc să calculez cât ne-ar costa treaba asta, pentru că enormitatea sumei m-ar deprima pentru eternitate. Așa că încercăm, pe cât putem, să menținem podeaua și pereții în cea mai bună stare posibilă, poate-poate vom fi scutiți de la a le schimba. 

Ok, gaijino, spune-mi acum cum se curăță un tatami. Habar n-aveam. S-a strâns praful și eu am avut geniala idee de a încerca să-l șterg cu un șervețel umed, de ăla de curățat suprafețe lucioase. Rezultatul a fost că tot praful s-a impregnat în tatami, dându-i o culoare nesănătoasă. Bun, acum ce mă fac? Am reușit să distrug tatami-ul. Fac căutări pe internet, mă documentez în biblioteci, cer sfatul gospodinelor înțelepte. Primesc tot felul de soluții, de la curățarea cu frunze de ceai verde, la utilizarea de substanțe chimice pentru uciderea dăunătorilor. Da, dar problema mea nu sunt dăunătorii, ci mizeria. Ce mă fac cu mizeria? Eventual, după o serie de încercări și erori, am ajuns să stăpânesc arta de întreținere a tatami-ului. O împărtășesc.

Ghidul de întreținere a podelei tip tatami pentru proști

1.       Fără încălțări și mobilă pe tatami. Pe tatami se merge în picioarele goale (preferabil bine îmbăiate și înmiresmate în prealabil) sau cel mult, cu șosete. Fără papuci de casă. Fără mobile. Târșâitul picioarelor mesei este interzis. Tatami-ul nu trebuie atins nici măcar cu o floare, altfel poate fi zgâriat, și nicio magie nu are puterea să repare un tatami rănit.

2.       Tatami-ul se curăță cu aspiratorul sau mătura, în direcția firelor.

3.       Din când în când, tatami-ul poate fi curățat cu o cârpă umedă, bine stoarsă (tot în direcția firelor). Asta m-a ajutat să scot mizeria impregnată în tatami, și să-i redau culoarea inițială.

4.        Dacă verși ceva pe tatami, trebuie curățat imediat, altfel se va păta.

5.       Tatami e o suprafață din materiale naturale. E viu. Adoră-l, venerează-l, pentru că în lupta cu tatami, tatami câștigă. Tatami e capul familiei. El domină. El face regulile. Tu rămâi doar un muritor, sclav al său. Nu încerca să subjugi tatami-ul, pentru că nu vei reuși.

Și uite așa natura ne învață să fim umili. Omul trebuie să se încline, înfrânt și docil, în fața puterii ei.