Nunta japoneză modernă

7 noiembrie 2014

Acum două săptămâni am participat la o nuntă japoneză. Modernă. Așa cum fac cuplurile japoneze din ziua de azi. Prilej de distracție și observație atentă a iubirii profunde pentru formă ce îi caracterizează prea bine pe unii dintre japonezi.

Nunta s-a ținut la un fel de restaurant dotat cu capelă proprie, pe scurt, un spațiu destinat organizării de nunți. Totul a început la ora 4 după-amiaza. M-am documentat în profunzime cu privire la manierele și vestimentația potrivită unei nunți japoneze. Am aflat că domnișoarele ar trebui să poarte rochii până la genunchi (nici mai lungi, nici mai scurte), preferabil în culori pastel, dar se acceptă și negrul (dar nu albul), și trebuie să își acopere umerii (dacă sunt descoperiți). Domnii poartă costum cu cravată albicioasă. Banii oferiți trebuie să fie noi și preferabil în număr impar (chiar dacă suma e un număr par, este bine ca numărul de bancnote oferite să fie impar). De ce? Pentru că numărul par poate fi împărțit la doi, semnificând despărțirea. La fel, rochiile doamnelor trebuie să fie de o singură culoare; a purta o rochie în două culori e de rău-augur. De asemenea, trebuie evitate sume de 4 și 9, numere cu ghinion în Japonia (4 se citește SHI, care mai înseamnă și moarte, iar 9, KU, care înseamnă suferință). Nu se oferă cadouri și nu se dau flori. 

După ce am ajuns la restaurant, am realizat că mai tot ce am citit pe internet despre nunți nu se aplică. Erau o mulțime de domnișoare care purtau rochii în două culori, fuste mai scurte de genunchi sau chiar pantaloni. În schimb, Yoshihiro a fost certat de o mătușă că nu poartă cravată (la sugestia mea, convinsă că o cravată albă e de prost gust). La insistențele mătușii, care era îmbrăcată într-un superb kimono, ne-am dus și am cumpărat de la un 100 yen shop din apropiere, o cravată albă. Ca nu cumva neglijența lui Yoshihiro să distrugă poza de grup. Un prim semnal că unii japonezi sunt obsedați de forme și aparențe. 

Ceremonia a început cu poza de grup a celor două familii. Nu știu cum se mai fac pozele de nuntă pe la noi, dar la japonezi, fiecare individ își are locul său. În stânga mirele și familia lui, în dreapta mireasa și familia ei. În primul rând, mirele cu mireasa, părinții și frații lor. În spate, celelalte rude în ordinea importanței (de vârstă și relație). Evident, eu nu aveam ce să caut în poză, dar mi s-a găsit un loc, deși organizatorii păreau tare nemulțumiți că a apărut un personaj nu are niciun statut și niciun loc, pentru că nu știau unde să-l plaseze. 

Organizatorii... Organizatorii m-au frapat cel mai mult. Un grup de tineri și tinere care se ocupau de desfășurarea lucrurilor. Nimic nefiresc până aici. Ceea ce mi s-a părut nefiresc a fost atitudinea lor, care era una de dirijor și coordonator, și în niciun caz de cooperator. Organizatorii dădeau ordine și dirijau într-un mod absolutist: aici stă mama mirelui, aici stă mătușa de gradul doi. Aranjați-vă părul, stați drept, zâmbiți, priviți aici, țineți mâinile în poală, cei din spate, împreunați-vă mâinile. Acum facem poza: 1, 2, 3... Ni se pare nouă, sau ați uitat că vă aflați la un eveniment fericit? Zâmbiți, arătați mai veseli. Așa. 1,2,3! Acum urmează o poză cu Peace. La 3, toată lumea să facă Peace. Cine nu face va ieși în evidență. Deci, 1,2,3! Eu eram deja scoasă din sărite, dar nimeni nu zicea nimic. Organizatorii își îndeplinesc rolul de organizator. Este slujba lor și ei știu mai bine ce au de făcut. 

A urmat "slujba" în "capelă". Mai întâi, au fost invitate cele două familii în capelă, pentru prezentări. Fiecare membru al familiei s-a prezentat, din nou în ordinea importanței: mama mirelui (mirele nu are tată, că altfel ar fi început cu tatăl), viitorul tată vitreg, cei doi frați, începând cu cel mai în vîrstă, bunicul, bunica, unchi, mătușe, veri, verișoare, tatăl miresei, mama miresei, fratele miresei, mătușele, în ordinea vârstei, verișoarele. Japonia e țara man is first, asta în caz că aveați vreun dubiu. 

Fac o paranteză ca să vorbesc despre man is first in Japonia. Man is first presupune că bărbații sunt primii în mai toate, inclusiv când vine vorba de a fi serviți la masă. Am fost uimită (într-un mod neplăcut) când într-o vizită în casa unor prieteni ai părinților lui Yoshihiro, am fost serviți de către gazdă. Eram prezentă eu, Yoshihiro, tatăl și mama lui. Mai întâi a fost servit tatăl. Ok, no problem, eram obișnuită cu asta. Problema a fost servirea cu numărul doi. Al doilea a fost servit Yoshihiro, abia după care a fost servită mama lui. Deja eram indignată. 

Dar să revenim la nuntă. După prezentările de rigoare, a început "slujba". O domnișoară îmbrăcată într-un fel de anteriu cu un crucifix imens desenat pe piept a început să își facă de treabă cântând la fluier. M-am temut că ea va face întreaga slujbă, dar, din fericire (așa, cât să mai păstreze aparențele), a apărut un individ de gen masculin cu rolul de preot. Alte vreo două domnișoare cântau din voce într-o limba necunoscută, probabil latină. Apoi a apărut mirele, ținând o lumânare (de aia parfumată) în mână, și mergând în pas adăugat, în ritmul muzicii. Apoi mireasa, în rochie albă, însoțită de tatăl său. În fața "altarului", tatăl a oferit mâna fetei mirelui, într-un moment forțat emoționant. Apoi cei doi tineri s-au întors către "preot" pentru a-i asculta binecuvântarea. Am fost îndemnați cu toții să cântăm niște cântecele religioase (într-o japoneză prea dificilă ca să-mi dau seama ce cânt), ale căror versuri ne fuseseră oferite la intrare. Doamnele îmbrăcate în kimono (care se plâseseră de ținuta nepotrivită a lui Yoshihiro) cântau cu mare patos cântecelele pe care probabil le auziseră pentru prima dată. Preotul a citit fragmente (în japoneză, evident) din epistola către Corinteni a Apostolului Pavel despre dragoste. Preotul a dat câteva sfaturi înțelepte mirilor; mirele să-și iubească nevasta, iar mireasa să-și asculte soțul. A întrebat, democratic, pe miri dacă se iau sau nu. Mirele s-a emoționat și înainte să poată răspunde a izbucnit într-un râs isteric. Mireasa, mai stăpână pe sine, a răspuns pozitiv fără prea mare greutate. Au semnat un "document" cum că au devenit soț și soție. Preotul a arătat, ceremonios, "documentul" mulțimii prezente. Mirii s-au înclinat mulțimii, la semnalul dat de una din organizatoare. S-a dat liber la sărutat mireasa. Mireasa a fost sărutată pe obraz. În concluzie, un amestec amețitor de occidentalism și japonism.

Documentele fiind semnate și inelele puse pe degete, a început petrecerea. În stil japonez, s-a mâncat, s-au ținut speech-uri, s-au făcut poze cu Peace. Mireasa a apărut pe la mijlocul serii cu o nouă ținută. S-a tăiat tortul. S-au citit scrisori mamelor și taților. S-a lăcrimat. S-au făcut plecăciuni și s-a aplaudat la semnalul organizatorilor. S-au proiectat poze cu mirii. S-a pus muzică (de la calculator). Băutura, pâinea și dulciurile au fost în sistem all-you-can-eat/drink. Eu cu Yoshihiro țineam de șase pe rând, și când nu erau organizatori prin preajma, mai îndesam niște croissante în geantă. S-au dat drumul la baloane, au fost artificii. Invitați de toți să fi fost vreo 20-30 de oameni? S-a încheiat festiv la ora 8 seara. 

A urmat cea de-a doua petrecere, doar cu tinerii, la un bar din oraș. Aici s-a băut, s-a jucat bingo (eu am câștigat o tigaie de făcut tako-yaki, din păcate mai aveam una acasă și oricum nu-mi place tako-yaki, așa că am oferit-o miresei). S-au jucat farse mirelui, și cam asta a fost. Ce-a fost după, nu știu.