Ședința regretelor

26 mai 2014

În Japonia, este comun ca elevii și studenții, pe lângă învățat, part-time job, voluntariat și altele, să participe la cluburi școlare/universitare. Aceste cluburi sunt înființate, organizate și coordonate de către elevi și studenți pentru elevi și studenți, iar unitatea de învățământ nu face decât să ofere spațiu de desfășurare a activităților. Există cluburi sportive, artistice, literare, de tot soiul. 

Fiindcă am vrut să experimentez viața de club universitar în Japonia, m-am alăturat clubului de dans sportiv. Am exersat alături de ei, am ieșit cu ei la băut, am participat cu ei la festivalul universitar. Despre finalul acestui festival universitar vreau să povestesc.

Festivalul universitar este o oportunitate pentru cluburi de a arăta lumii ceea ce fac și ceea ce pot, cu speranța că vor câștiga noi membri pasionați dintre boboci sau studenți din ani mai mari care vor să se reorienteze sau care nu fac încă parte din vreun club. Prin urmare, acest festival universitar (ei bine, ca să fim cinstiți, toată activitatea clubului) este o chestiune foarte, foarte serioasă.

După o lună de repetiții, ultimele săptămâni cu repetiții aproape zilnice de dimineața până seara, două zile de festival și patru apariții scenice, am răsuflat ușurată că s-a terminat totul și am scăpat încă în viață. Extenuată, dar fericită că toată chestiunea s-a încheiat, m-am așteptat să urmeze fireasca petrecere, băută, chiuială pe care ar organiza-o ai noștri după un eveniment încheiat: ce a fost, a fost, ce bine că s-a terminat cu bine, hai să bem și să ne veselim pentru asta. Mare mi-a fost mirarea când am descoperit că în locul petrecerii și bucuriei de final, am fost convocați la o ședință. Ședința regretelor.

Ce este ședința regretelor? Sau a reflecției... introspecției... părerii de rău... etc... Ședința regretelor este o  ședință dedicată mărturisirii publice a greșelilor, lipsurilor, problemelor cauzate de fiecare persoană în parte, eventual împărtășirea de diverse opinii pentru îmbunătățirea viitoarelor evenimente. Fiecare membru, pe rând, s-a ridicat în picioare în fața celorlaltor membri și a ținut un speech emoționant, motivant, deprimant, plin de mulțumiri, regrete (evident), recunoștință, și multe alte diverse simțăminte. Cu toții au mărturisit că nu au dat tot ce-ar fi putut, că performanța lor și participarea lor în general a fost plină de lipsuri, că data viitoare vor face mai bine. Glasul tuturor tremura de emoție. Fata care și-a scrântit piciorul cu o săptămână înaintea festivalului a izbucnit în lacrimi în timp ce își cerea iertare pentru deranjul și problemele pe care le-a cauzat prin lipsa sa. Fata din anul 4 care, din pricina apropierii examenului de admitere la master, a decis să nu apară pe scenă, ci doar să susțină clubul cu chestiunile organizatorice, a izbucnit și ea în plâns, vorbind despre cât de mult și-a dorit să vină și să participe la activități și cum va dansa la următorul festival ca să compenseze. Toți membrii priveau în pământ, încercând să-și oprească lacrimile. Frunțile tuturor erau încrețite de gânduri și regrete. Cuvintele lor erau pline de greutate, seriozitate, profunzime.

Eu, continuu mirată, mă întreb ce oare mi se întâmplă. 

La terminarea ședinței, membrii și-au șters lacrimile, și-au descrețit frunțile, și-au dezmorțit buzele și au început să vorbească, senini, despre masa de seară, ca și cum cu câteva minute înainte nu s-ar fi vărsat lacrimi, emoții și mari cuvinte.