1 octombrie 2014
Aniversez un an de experiență japoneză...
în tren spre Hamamatsu. A trecut un an de viață de cămin, de uimiri și
frustrări și iată că am reușit să mă mut în alt oraș decât cel în care se află
universitatea, pentru a mă putea bucura de obiceiul atât de japonez al navetei.
Cred că am mai menționat faptul că japonezii fac naveta. Pentru că slujbele
bine plătite sunt în marile orașe, chiriile mici la periferie, și trenurile
sosesc la timp (mă rog, în majoritatea cazurilor). Suspectez și faptul că
japonezilor chiar le place să facă naveta, pentru că asta presupune un plus de
oboseală și efort, și nimic nu e mai prețuit în cultura incrementalistă
japoneză decât efortul. Ganbaru. Verbul mult iubit de acest popor. Doryoku. Substantivul
slogan.
Poate sunt puțin ironică în ton, dar a
trecut un an de viață japoneză și îmi dau voie să privesc cultura care m-a
primit (și plătit) pentru un an cu un ochi mai critic și cu mai puțin entuziasm
plin de venerație, entuziasm ce ne caracterizează la început pe mai toți care
am privit Japonia de departe cu jind, admirație și respect.
S-a nimerit, din păcate (sau poate așa a
trebuit să fie), aniversarea unui an de japonificare și rezistență peste o
lectură tăioasă, menită să desjaponifice orice străin care încă mai dă semne de
venerație, admirație și respect pentru cultura japoneză. Este vorba despre
cartea Dogs and Demons, a lui Alex Kerr. Scrisă cu ceva timp în urmă, cartea
dezvăluie adevăruri (habar n-am cât de adevărate) șocante pentru cei încă plini
de venerație. Suprapusă bine peste oboseala stresului cultural, al
auto-japonificării și auto-blamării pentru eșecurile din proces, lectura
dezvăluie, dintr-un punct de vedere al străinului oarecum etnocentrist, umbrele
Japoniei: mania construcției în detrimentul protejării mediului natural, lipsa
totală de interes și legislație în problema poluării industriale, deformarea
informației, birocrația și corupția la nivel înalt, golurile bugetare, pasiunea
pentru grandios, educația ca disciplinare și formare a cetățeanului obedient,
activismul public inexistent. Multe probleme bine ascunse de ochii publici,
ochi oricum prea obosiți după cele 3-4 ore de stat peste program inutil (pentru
că nu era nimic de făcut, dar statul peste program este o altă dovadă a
efortului și loialității față de firmă) și altă oră de făcut naveta, sau ochi
încă orbiți de venerația pentru cultura și frumusețea unei țări cunoscute de
prin cărți și pamflete turistice, și incapabili să observe încurcătura de
cabluri electrice și orașele înghesuite.
E o lectură răcoritoare și eliberatoare. O
recomand tuturor pasionaților. Nu garantez acuratețea faptelor scrise acolo. De
fapt, mi-e teamă chiar că, prin această lectură, nu fac decât să dau dovadă de
etnocentrism și să exteriorizez problemele personale de inadecvare, punându-le
pe seama problemelor din sistem. Aș vrea să sărbătoresc mai festiv, mai în
cheia venerației, mai cu sake și muzică, și mai puțin cu lecturi răcoritoare. Dar
așa s-a nimerit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu