Tăcere, tăcere

14 octombrie 2014

Shusaku Endo, un scriitor japonez botezat prin adolescență în catolicism. Nu găsești prea mulți de ăștia. Zilele astea am citit romanul său intitulat Tăcere, care descrie perioada persecuției creștinilor în Japonia, urmărind destinul unui misionar portughez care apostaziază sub presiunea torturii și a tăcerii Domnului. Romanul a stârnit controverse când a fost publicat, mai ales în rândul creștinilor japonezi care au susținut că misionarii apostați s-au lepădat de credință pentru că n-o aveau defel, și nu pentru că (așa cum ar sugera cartea lui Endo) Japonia ar fi un teren nepropice dezvoltării creștinismului. Cred că personajele lui Endo ar răspunde acestora atrăgând atenția că e ușor să pui la îndoială credința unuia sau altuia când trăiești într-o perioadă de pace și libertate și ai siguranța că nu o se te atârne nimeni în vreo groapă cerându-ți să calci peste icoane... 

Ca și brief istoric, creștinismul și-a făcut intrarea în Japonia prin misionarii portughezi, primul dintre ei fiind faimosul Xavier, în 1549. Xavier i-a iubit pe japonezi, japonezii l-au iubit, și ușor ușor credința creștină s-a răspândit pe plaiurile japoneze. Erau vremuri bune. Până pe la sfârșitul anilor 1500, misionarii portughezi au fost primiți bine de liderii japonezi. Din păcate, lucrurile n-au continuat la fel. Evaluând prezența misionarilor ca pe un pericol la adresa siguranței țării, Hideyoshi a pus să fie dați afară din țară toți misionarii și a crucificat un grup de 26 de creștini lângă Nagasaki (există și un monument dedicat acestora). După Hideyoshi, Yeyasu a trecut creștinismul în afara legii în 1614, de aici începând perioada persecuțiilor. Creștinii, japonezi și străini deopotrivă, au fost crucificați, arși, atârnați în groapă (asta cică era o formă foarte eficientă de a induce apostazia – individului i se făceau mici crestături pe tâmple și era atârnat cu capul în jos într-o groapă), înecați și torturați prin diverse alte metode. Misionarii n-au rezistat toți torturilor, însă creștinismul a rezistat, mai la vedere, mai ascuns, prin comunitățile de kakure kirishitan (creștini ascunși) care doseau prin poduri icoanele creștine și se prezentau la temple, declarându-se budiști.

Cartea lui Endo sugerează subtil că Japonia e o mlaștină în care rădăcinile creștinismului nu pot prinde. Că ideea de Dumnezeu a japonezilor creștini și ideea de Dumnezeu a portughezilor e complet diferită. Că creștinismul japonez e doar o reinterpretare prin sensibilitatea și tradiția japoneză a creștinismului vestic. Și că Dumnezeu e tare, tare tăcut.

Citind cartea, m-a impresionat naturalețea narațiunii. Cartea parte scrisă de un vestic, n-am resimțit deloc nepotrivire, nefiresc în relatarea lui Endo. Căci sensibilitatea japoneză care transpare în literatură este incomparabilă și atât de pregnantă încât e imposibil să nu o resimți atunci când deschizi o carte scrisă de un artist din țara soarelui răsare. Nimic din asta aici. Oare e rezultatul intipăririi creștinismului în personalitatea lui Endo, sau e doar dovada măiestriei sale artistice? Bine, recunosc, am citit cartea în engleză, și știu cât de mult poate să difere aceeași frază scrisă în două limbi diferite. Și totuși, specificul japonez transpare dincolo de traduceri, căci până să cunosc limba japoneză, tot ce am citit a fost în limba română... deci ce să fie?

Endo, Shusaku - Silence, translated by William Johnston, Kodansha International, 1982