Momentele sacre din cotidian

19 iunie 2014

Venirea în Japonia mi-a lărgit câmpul conștiinței mai mult decât mă așteptam. Până să vin aici, nu eram mai deloc conștientă de existența unei țări precum Indonezia. Uimită să aflu că ocupă locul 4 în topul țărilor cu cele mai mari populații. Până să vin aici, nu eram conștientă de Islam. Țări precum Indonezia sau Laos și Islamul ca religie și mod de viață îmi păreau teribil de îndepărtate. Adică ce posibilitate ai în România să vorbești cu o persoană musulmană din Indonezia? Mai bine zis, cât de mult se gândește un român la faptul că există o țară numită Indonezia și culturi care respectă legea Islamului? Eu cel puțin, nu m-am gândit deloc.

Ajunsă aici, am avut ocazia să interacționez de aproape cu persoane din Indonezia, Malaezia. Conștiința faptului că există o mulțime de oameni care respectă legea Islamului. Fete care chiar poartă burqa și oameni care chiar se abțin de la a mânca carne pentru că nu a fost tăiată în numele Domnului. E ciudat cât de puține știm despre o religie a cărei rădăcini sunt comune creștinismului. E ciudat cât de depărtată ni se pare cultura islamică. A trebuit să ajung în Japonia ca să ajung să conștientizez existența islamului și să învăț despre.

Ei bine, odată cu apropierea de cultura islamică, am ajuns să fiu observator și martor al ei. Cum cele cinci momente de rugăciune sunt greu de respectat într-o țară non-islamică, am fost uimită să fiu martoră la momentele de rugăciune ale colegelor mele din Indonezia. Între două cursuri, se îmbracă în hainele de rugăciune, și se roagă pentru câteva minute în spatele clasei, în timp ce celelalte colege își iau prânzul sau vorbesc despre diverse chestii. Prima dată când am văzut o colegă din Indonezia pregătindu-se de rugăciune și rugându-se în sala de curs, am fost uimită și oarecum stânjenită de faptul că eram martoră la acest moment sacru pe care nu-l înțelegeam. Și m-a deranjat faptul că nimeni în afară de mine nu părea impresionat de faptul că cineva se roagă. Și că nimănui în afară de mine nu-i trece prin cap să tacă. Nu știu cât conținut are această formă, dar eu continui să mă simt stingheră când una din colegele mele musulmane se roagă de față cu noi. Oare m-aș fi simțit la fel dacă în pauza de masă aș fi văzut un creștin rugându-se?