Cum merg lucrurile într-o universitate japoneză

16 ianuarie 2016


Universitatea din Shizuoka e de nivel mediu. De fapt, cineva mi-a spus, odată, că Shizuoka, și oamenii ei, în general, sunt de nivel mediu. Salarii medii, temperaturi medii, oameni medii. Dintr-o perspectivă japoneză, locul ideal. Până la urmă, a fi mediu e visul și datoria oricărui japonez.

Prin urmare, și universitatea de stat a prefecturii e de nivel mediu. Fonduri medii, studenți medii, rezultate medii.

Și cu toate astea, de când am ajuns m-a uimit nivelul mediocrității japoneze. E clar: mediocritatea românească și cea japoneză sunt la nivele mult diferite. Mediocritatea japoneză e cam la nivelul performanței românești. Adică un student cu rezultate bune (nu extraordinare) din facultățile noastre, ar ajunge de nivel mediu în Japonia.

Studenții japonezi pe care i-am întâlnit sunt foarte uniformi ca nivel și au o formare de bază foarte bună. Nu excelează în creativitate, dar au cunoștințe fundamentale bune, procesează foarte repede și lucrează cu seriozitate, în stilul japonez al lucrului bine făcut. Nu sunt deloc agresivi în câștigarea de puncte și note, în timpul cursurilor obișnuiesc să doarmă, nu își exprimă ideile decât dacă îi întrebi, iar atunci se exprimă cu o fluență și coerență la care nu te-ai fi așteptat de la cineva care nu deschide gura decât ca să caște. Sunt curioasă cum gândesc studenții de la universitățile de top.

Revenim la universitatea în sine. Am putea să începem de la secretariat, unde niște japonezi foarte politicoși au grijă să te sune pe tine, studentul, pe mobil, ca să îți reamintească deadline-ul pentru pregătirea a nu știu ce documente sau să îți spună ca cineva ți-a găsit cardul de autobuz (nesemnat, dar in care erau salvate datele tale personale) și că acum îl poți găsi la secretariat.

Evident, lucrurile merg smooth și cât se poate de automatizat. Fiecare student primește un ID cu parolă pentru a-si putea vedea notele, a accesa fișiere de curs, a uploada proiecte de final, a accesa baze de date plătite de universitate, a utiliza computerele din universitate, și, mai ales, a avea acces la serviciul de wifi al universității. Pe lângă asta, studentul mai primește un card (carnetul nostru de student) cu care poate intra la bibliotecă (pi-pi), poate împrumuta și înapoia cărți scanandu-le (pi-), poate printa situații școlare, bilete de reducere la transport (doar 30%), rezultatele analizelor de sănătate, și altele și altele, fără a face cereri, a aștepta la cozi și a se certa cu secretarele. Heaven.

Pe lângă asta, studentul se bucura de un mediu numai bun de învățat și cercetat. În scop academic, poate folosi imprimanta facultatii, pe gratis, poate folosi laboratorul specializării sale (unde are computere, imprimanta, frigider, cuptor cu microunde și altele și altele), poate folosi mini bucataria de la fiecare etaj al clădirii, sau mini baia cu duș, poate folosi mini-biblioteca specializării unde găsește ultimele numere din Journal of Personality and Social Psychology (varianta pe hârtie), poate utiliza sala de experimente pentru interviuri sau alte cercetări, și poate lua o pauză la cafeneaua din corpul unde are cursuri, sau se poate gândi la nemurirea sufletului, privind de la etajele superioare ale clădirii către oceanul pacific.

Bine, ar zice unii, dar până la urmă, studentul ăsta plătește taxe de școlarizare de 5000$ pe an. Corect. Sărmanul student japonez (sau mai bine zis, sărmanul părinte de student) plătește taxe de rupe. Fara buget-taxe, fără burse de merit sau studiu. Astfel încât studentul e nevoit să lucreze part-time. Sau să împrumute o bursă de studiu pe care o va returna după angajare, în nu știu câte sute de ani. Așa ca mai bine lucrează part-time.

Din fericire pentru student, nu trebuie să caute prea departe un part-time. Poate lucra chiar la universitate: ca asistent al profului (făcând muncă de birou, nu predare), ca supraveghetor la examene, ca oferitor de informații pentru cei veniți din afara universității la diverse evenimente, ca asistent la bibliotecă sau ca vânzător la cafenea. Știți, tot voluntariatul pe care îl fac studenții români (introducere de date pentru prof, supraveghere examene), în Japonia se plătește.

Dar cursurile? Veți întreba. Dar procesul de învățare?

Cursurile... Cursurile provoacă diverse nivele de somnolență, la care unii pot rezista, dar majoritatea, nu. Se citește de pe niște slide-uri înghesuite, evaluarea se face pe bază de prezentări citite de pe niște slide-uri înghesuite, pe bază de proiecte, comentarii scrise la finalul cursului, și inspirația profesorului. N-as fi crezut vreodată ca am să apăr sistemul de învățământ românesc, dar... E nasol și la case mai mari. Ceea ce îmi place și mi se pare o idee bună (poate pentru ca privesc lucrurile având un background lung în domeniu) este ca se oferă informație foarte variată și de complexitate înaltă, încă din primii ani. Spre exemplu, studenții de anul  2 (de fapt primul an în specializare) au un curs în care sunt nevoiți să citească articole din jurnale internationale, înainte să învețe ce e ăia un test t. Eu cred în expunere și cred ca e mai important să vezi ce se poate face in domeniul asta, ca să știi unde va trebui să ajungi, decât să înveți totul de la simplu la complex, să trăiești anii facultatii crezând ca cercetarea în psihologie înseamnă să faci două corelații, și să auzi despre mediere și moderare abia la master.