Bunele maniere (și respectarea lor) în mijloacele de transport japoneze

16 martie 2015

Nu ai nevoie de un manual de bune maniere ca să nu fii considerat necioplit atunci când urci într-un mijloc de transport japonez. Majoritatea regulilor sunt de bun simț. Spre exemplu, fumatul este interzis. Spre exemplu, e draguț să oferi locul unei persoane în vârstă sau unei mame cu un bebe. Spre exemplu, e politicos să nu vorbești în gura mare și, în genere, să nu îi deranjezi pe cei din jur prea tare. Aceste reguli nu au nimic japonez în ele, sunt, până la urmă, niște reguli elementare de trai în comun.

Hai să trecem la regulile japoneze. În primul rând, pentru toți gaijinii care vizitează țara soarelui-răsare, e bine de știut faptul că în mijloacele de transport japoneze este interzis vorbitul la telefon. Și lumea chiar respectă treaba asta. Pentru că în momentul în care un individ are curajul să răspundă la telefon, toate capetele se întorc, enervate, către el. E dificil să reziști unei astfel de presiuni sociale. Adevărat, mai dai peste persoane care vorbesc la telefon, dar de obicei o fac în șoaptă, mai degrabă ascunzându-se: Da, da, sunt în tren, te sun mai târziu. A, și mai sunt și gaijinii. Se pare că, pentru cei din jur, conversația altuia la telefon este mai deranjantă decât conversația între două persoane (spun studiile), și de aceea se interzice vorbitul la telefon în mijloacele de transport în comun. Pentru cei care au cunoscut, fără să vrea, în trenuri și autobuze românești, poveștile de viață ale unor străini, povestite la telefon, sunt sigură că această minunată regulă japoneză va suna divin. 

Continuând cu o regulă referitoare tot la utilizarea telefonului mobil, trebuie să precizez că în trenurile japoneze există Priority seats, scaune rezervate persoanelor în vârstă, mamelor cu copii, femeilor însărcinate, persoanelor cu handicap, etc. Voi reveni la ele. În preajma acestor scaune, este interzisă total utilizarea telefonului mobil. Pasagerii sunt rugați să își închidă telefonul dacă stau în apropierea scaunelor prioritare. Și chiar am văzut de câteva ori cum conductorul de tren (ăla cu anunțurile), trecând prin vagoane, atenționează pasagerii din preajma scaunelor prioritare să-și închidă telefoanele. Pentru că da, toți japonezii butonează telefonul mobil în tren. 

Revenind la priority seats, trebuie să spun că trenurile locale nu au locuri rezervate, așa că fiecare se așază dacă și unde poate. Deși ne-am fi aștepta la asta, în Japonia nu prea se practică cedarea scaunului persoanelor mai în vârstă. De ce? Nu pentru că ar fi nesimțiți cei care se așază, ci pentru că persoanele în vârstă refuză să primească locul, chiar și atunci când li se oferă. Și situația e extrem de penibilă, pentru că individul care s-a ridicat nu mai poate să se așeze la loc, bătrânul oricum nu se așază, iar cei din jur nu au curajul să se așeze. Și așa rămâne un loc gol și trist pe care nu se așază nimeni. Nu știu exact de ce anume nu vor bătrânii să primească locul ce li se oferă. Una din explicațiile care se vehiculează este că bătrânii japonezi nu-și acceptă vârsta, și nu consideră că ar avea nevoie de loc. Pentru că, vă spun, bătrânii japonezi sunt plini de viață. Unii se simt de-a dreptul jigniți, gândindu-se că încă nu au vârsta la care să li se ofere scaunul în tren. O altă explicație ar fi dată de simplul respect față de celălalt, chiar și mai tânăr: primind locul, bătrânul s-ar simți prost pentru cel care l-a oferit, pentru că acum celălalt trebuie să stea în picioare. Recunosc, există și cazuri în care bătrânii primesc locul, chiar bucuroși. Dar există și multe cazuri în care nu. E o chestiune dificilă. Eu evit problema prin a refuza să mă așez când prevăd că trenul se va aglomera. 

Când vine însă vorba de priority seats, chiar și atunci când trenul este aglomerat, lumea evită să se așeze în acele scaune. Am fost martoră la un moment drăguț într-o zi: doi bătrâni, un bărbat și o femeie, destul de în vârstă, intră în vagon și se așază pe două locuri, îngrămădiți între ceilalți pasageri. Doamna vede locurile libere prioritare, și îi sugerează domnului să stea acolo, pentru că era mai spațios. Domnul se pornește, însă la vederea semnului de Priority seats, râde și se întoarce: Astea-s scaune prioritare! Eu n-am certificare de scaune prioritare! Lasă că e bine aici. 

În fine, în mijloacele de transport japoneze, se păstrează liniștea. Deși nu e o regulă oficială (regula oficială e să nu deranjăm pe ceilalți), toată lumea vorbește în șoaptă. Așa că, de fiecare dată când urcă în tren un grup mai vesel, tot ce vorbesc membrii săi se aude perfect în vagon, și iarăși, capete se întorc, enervate, către sursa de zgomot. E de ajuns să vorbești normal, așa cum vorbim noi gaijinii între noi, ca să se audă. Deci nu exagerez când spun că japonezii vorbesc în șoaptă între ei (bine, mulți japonezi vorbesc în șoaptă oriunde,  nu doar în mijloacele de transport, inclusiv la prezentările orale de la cursuri, ceea ce mă scoate din sărite). Prin urmare, când se urcă niște gaijini în tren, se aude. 

Însă până zilele trecute, nu am crezut că i se poate atrage atenția cuiva că este prea zgomotos în tren. Era ora 18-19, ora la care se întorc acasă toți salary-men, și într-un tren plin de indivizi obosiți, adormiți și tăcuți, se urcă un grup foarte vesel de tinere. S-au așezat într-un capăt de vagon, lângă toaletă. Erau vesele și zgomotoase, vorbeau cu kuso (înseamnă rahat, și este unul din cele mai urâte cuvinte japoneze existente), și subiectul de discuție era ieșitul la băut/mâncat prin baruri. După vreo câteva minute de discuții hilizite, un domn la vreo 50 de ani, care stătea în picioare pe undeva pe la mijlocul vagonului, se pornește înspre colțul în care erau domnișoarele. Am crezut că se duce la toaletă. Dar nu, domnul li s-a adresat fetelor, pe un ton apăsat: Încetați odată cu vorba. Sau dacă vorbiți, vorbiți mai încet! Instant, în vagon s-a lăsat o liniște profundă. În spatele domnului, alt domn, mai tânăr, dădea din cap mulțumit, în semn de aprobare. Pentru următoarele câteva momente (ce mi s-au părut foarte lungi), domnul care le-a atenționat pe fete a stat, amenințător, în fața lor, fără să mai spună nimic. După care s-a întors la loc. Până la destinație, în vagon a fost liniște ca într-un muzeu.