Japonia, țara singurătății

23 ianuarie 2016

Nu zic, singurătatea poate fi simțită oriunde și în foarte multe feluri. Dar Japonia ține să-mi arate cum reușește să educe spiritul singurătății, sau, mai optimist spus, al solitudinii, în locuitorii săi. A trăi, a mânca, a călători singur, e atât de firesc în Japonia, încât mă surprinde. Obișnuită cu mersul la toaletă împreună cu colegele de clasă, mi-e încă greu să înțeleg cum japonezii, mulți dintre ei foarte tineri, reușesc să se simtă bine în solitudine.

Primul lucru care îți atrage atenția este numărul mare de persoane care mânâncă în oraș singure. Fără însoțitori, fără conversația de înainte și după masă. În grabă, butonând din când în când telefonul mobil și sorbind cu zgomot din tăiței. Mâncatul în oraș nu e o sărbătoare, nu e o ocazie, nu e o distracție; mâncatul în oraș are doar o funcție practică, aceea de a-ți potoli foamea. Și, deși mulți salarymen și salarywomen iau pauza de masă în același interval orar, preferă să mânânce singuri. Nici tinerii nu-s o excepție: văd o mulțime de studenți care mânâncă singuri la cantină. E o manifestare a singurătății, sau a solitudinii? Depinde de persoană. Unii n-au cu cine, alții au, dar preferă să fie singuri. Pentru că atunci când ești singur, ești liber. Liber să faci ce vrei, să mânânci cât de repede/încet vrei, să te gândești la ce vrei, fără să te macine vreun pic dacă interlocutorul tău se simte bine sau e deranjat în vreun fel de existența ta.

Apoi, multă lume călătorește singură. Poate n-ai să îți dai seama de asta la început. Dar pe parcurs, mai ales când urcă în tren un grup de gaijini (pentru că întotdeauna gaijinii sunt în grup), vei realiza câtă tăcere a fost în tren până atunci. Nimeni nu vorbește cu nimeni. Cei treji, butonează la telefon sau citesc. Ceilalți, dorm, în picioare, pe scaune, sau pe umărul necunoscutului de lângă.

Și această multă lume, formată din japonezi solitari, nu călătorește de una singură doar de acasă la serviciu și înapoi, ci și de plăcere. Călătoria de unul singur în scop turistic e extrem de practicată, și mai ales de tineri. Pentru că poți să mergi unde vrei, să stai să te holbezi cât vrei la exponatele dintr-un muzeu, să mânânci când ți se face foame și să fii în orice dispoziție vrei, fără să te preocupe mereu și mereu ce vrea/simte tovarășul tău de călătorie. Ce poate fi mai relaxant decât asta?

Dacă e solitudine sau singurătate, dacă e firească sau bolnăvicioasă, nu știu. Dar simt, undeva în străfunduri, că e intim legată de marea tristețe japoneză, care îi face pe mulți să-și taie venele sau să se arunce în fața trenurilor. Ca o gaijină care nu înțelege nimic din sufletul japonez, și care îi privește ca pe niște specimene ale căror suflete vibrează în unde ciudate, am senzația că întâlnesc deseori tineri umbriți de o mare durere.

Japonezii spun că nu există persoană care să nu cunoască pe cineva care s-a sinucis. Un coleg de clasă din gimnaziu, un coleg cu care ai lucrat, odată, demult, la un proiect. Oricine știe pe cineva. Din fericire, încă n-am ajuns să știu pe nimeni. Nu știu nici măcar cine a fost acela pe care l-am călcat cu trenul iarna trecută.

Și totuși, marea tristețe japoneză e atât de aproape. Vorbești azi cu un tânără zâmbitoare, serioasă, muncitoare, vorbești despre vreme și proiectele de seminar, nu știi prea multe despre ea, nici nu te preocupă prea tare.

Și, la un moment dat, tânăra muncitoare nu mai apare la orele de seminar. Nici proful, nici colegii nu știu prea multe. Se crede că ar avea niște probleme emoționale. Nu apare nici la următorul seminar, nici la următorul. Proful spune că a vorbit cu părinții, că acum e într-un program de consiliere, că hrănită cu SSRI, că va reveni după vacanță.

A trecut vacanța și n-a revenit. Are 20 de ani, nu știu mare lucru despre ea. Dar îmi vine s-o îmbrățișez, în gând, și s-o întreb: de unde atâta tristețe? 

Alături de mine, o altă colegă care muncește cu o seriozitate înfricoșătoare, învață pentru fiecare curs, vorbește cu toată lumea folosind formule de politețe și are ca poză de profil pe chat un iepuraș, povestește că și ea a făcut, în anul 3, o pauză de o jumătate de an. Cum, ea, întruchiparea seriozității, a conștiinciozității și politeții? De ce? o întreabă o colegă. Nu înțelegeam ce sens are viața, ne răspunde ea.

Și atunci, îmi aduc aminte un moment în care eram numai noi două și făceam copii, și mi s-a părut că văd o mulțime de semne de tăieturi pe încheieturile mâinii ei. Dar mi-am zis că mi se pare. Poartă mereu bluze cu mâneci foarte lungi. La cursul de psihiatrie, subliniază de mai multe ori factorul cu cea mai mare putere de predicție a sinuciderii: existența încercărilor anterioare. Și apoi îmi aduc aminte că o persoană cu același nume ca al ei mi-a apărut pe Facebook la prieteni sugerați. Dar, văzându-i poza de profil, mi-am zis că nu poate fi ea. Nu era o poză cu iepurași sau pisicuțe. În poză, un personaj de animație strigă din toate puterile, răspândind salivă în jur: Nu vreau să mor! Nu vreau să mor!