4 martie 2015
Mi-au trebuit două săptămâni să mă
reobinuiesc să fiu acasă: să nu mă mai trezesc în mijlocul nopții și apoi fix
la 7 dimineața, așteptând să se lumineze, să nu mă mai comport ca o turistă,
privind curioasă clădirile, străzile, oamenii, să nu mai vorbesc în minte în
japoneză și să nu mai spun Itai! de
fiecare dată când mă lovesc de vreun colț, să nu mă mai uit de zece ori la dreapta
și la stânga când trec strada, pentru că nu știu de unde vor veni mașinile, să
nu mi se mai pară totul ieftin la supermarket, să nu mai transform orice preț
în yeni. Ok, mint, am transformat toate prețurile în yeni până la sfârșit. Ca să
îmi dau seama că plătesc pe drumul de la Iași la București cât pe drumul de la
aeroportul Narita până în Tokyo.
Reobișnuirea cu Japonia a fost mai rapidă.
Până la urmă, n-am lipsit decât o lună. Aici deja au înflorit copacii, soarele
strălucește orbitor și câmpurile sunt verzi. Dar câmpurile sunt verzi și iarna,
în Japonia. Uitasem dezolarea câmpiilor negre și a copacilor goi de acasă. Iarna
românească, atunci când e lipsită de zăpadă, poate fi teribil de dezolantă.
Un copac (cu flori) în drum spre universitate (după culoare, probabil plum - ume)
Întorcându-mă în Japonia, mi-am adus
aminte de toate lucrurile de care, ca gaijină, trebuie să am grijă, pentru a nu
ieși și mai mult în evidență decât ies, oricum. Mă aflu într-o lume unde a ieși
în evidență e un păcat. După două zile de mers cu diverse mijloace, după ce am
ajuns acasă, Yoshihiro mi-a spus că miros a gaijină. Acum mă gândesc că asta ar
fi putut să însemne că miros a transpirație. Pentru că da, noi, gaijinii, avem
mai multe glande sudoripare decât asiaticii, și nu ne putem arunca în lume fără
deodorant, așa ca ei. N-ai ce-i face, în Japonia, îi simți pe gaijini. Și îi
înțelegi, pentru că în Japonia, nu poți găsi un deodorant decent care să facă
față numărului în plus de glande sudoripare pe care le avem, comparativ cu
japonezii. Nu spun, există și japonezi care miros a transpirație. Însă
majoritatea nu miroase. Și majoritatea din această majoritate nici măcar nu
folosește deodorant. Dar nu, Yoshihiro mi-a spus că miros a parfum. Ceea ce era
ciudat, pentru că nu mă dădusem cu parfum. Folosisem o cremă de corp parfumată
(cu două zile în urmă, ce-i drept), și poate de aia miroseam a parfum. Și ce e
rău în a mirosi a parfum? Simplu, japonezii, pe lângă faptul că nu folosesc
deodorant, nu folosesc nici parfum. Singurele domnișoare care se dau cu parfum
în Japonia sunt cele de companie și gaijinele. De asta miroseam eu a gaijină.
E ușor, e foarte ușor să te comporți și să
arăți ca o gaijină. E de ajuns să folosești parfum. Sau să îți faci unghiile.
Preferabil în culori tari, cu roșu, de exemplu. Sau să porți blugi strâmți și
geacă scurtă. Sau să porți haine colorate și mulate. Sau să îți vopsești părul
roșu. Sau să nu te epilezi pe brațe. Și pe față. Sau să ieși cu părul răvășit
(părul japonezelor stă tot timpul drept, lucios și neîncurcat). Sau să vorbești
tare în mijloace de transport. Sau să ieși nemachiată. Da, da, e greu să nu arăți
a gaijină atunci când chiar ești.
M-am gândit ceva timp la ce mi-a lipsit
cât timp am fost acasă. Și am ajuns la concluzia că nu mi-au lipsit foarte
multe. Dar, reîntorcându-mă, mi-am dat seama că mi-a fost dor de multe lucruri
din Japonia. Mi-a fost dor de Yoshihiro, de străzile curate și neprăfuite, de
cerul senin și soarele orbitor, de verdele copacilor, de mijloacele de
transport în comun care strălucesc de curățenie, de parcă ar fi noi, de cup
ramen la ora 12 noaptea, de liniștea din tren, de oamenii care îți zâmbesc și
îți explică ca pentru proști cum se cumpără un bilet de la automat, de oamenii
la patru ace cărora le strălucesc pantofii, de mersul cu bicicleta.
Și îmi va fi dor de multe, multe lucruri
de acasă. Îmi va fi dor de plimbările cu mama, de vinul roșu cu Gabi, de
discuțiile cu și despre înțelepciune cu tata, de borș și de pateurile de la
micul dejun, de prețurile legumelor și fructelor, de mersul pe jos, de
discuțiile cu fetele într-o cafenea, de cât de frumos sună limba română în
vorbele Anei la o cană de ceai în Sage, de mâncatul în oraș cu Delia, de
nenumăratele programe de la televizor, de chitara lui Iulian, de a fi
îmbrățișată și sărutată pe obraji la întâlnire și despărțire, de biblioteca de
acasă, de viteza de internet, de vitalitatea oamenilor cărora li se vede
sufletul dincolo de vorbe, de tinerii care se țin de mână și se sărută pe
străzi, de câinii comunitari care fac acrobații pentru a primi o bucată de
pâine pe care oricum n-o vor mânca, de căldura din case.
E vorba aia cu the more you see the less
you know și îmi dau seama că într-adevăr, începi să știi din ce în ce mai
puțin cu cât cunoști mai mult din alte locuri. Oricum, din punct de
vedere psihologic, și moartea e un proces al dezvoltării. Putem să ne dezvoltăm
în multe feluri. Neștiința e una din ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu