9 septembrie 2014
Week-end-ul acesta m-am prezentat la
conferința anuală a asociației japoneze de dinamică a grupului. Această
asociație este una dintre multele asociații psihologice din Japonia, axată pe
psihologie socială, dar mai micuță decât asociația de psihologie socială
japoneză, care s-a întrunit pentru conferința anuală luna trecută la Sapporo.
Din motive ce țin de programarea conferințelor, am ales să prezint la această
conferință (pentru cea din Sapporo, deadline-ul fusese prea scurt și nu am
reușit să mă înscriu decât ca auditor). Partea drăguță a acestei conferințe a
fost faptul că a existat o sesiune în limba engleză, unde am și prezentat, de
altfel.
Conferința, la fel ca și cea din Sapporo,
și-a dovedit japonismul: lucrurile s-au făcut în ordine, la timp și organizat.
Din păcate, au fost cam puțini membri prezenți, și mi s-a părut o greșeală
strategică planificarea prezentărilor invitaților în același timp cu prezentările
membrilor obișnuiți, pentru că sălile au fost de-a dreptul goale în timpul
prezentărilor invitaților. Asta combinată cu stilul japonez tăcut, inactiv,
(de-a dreptul somnolent), de a participa la o prezentare care e în limba
engleză. Cred că săracul Hoffman (profesor la Universitatea Cologne din Koln,
care publică cu Baumeister și Vohs - ceea ce mi se pare enorm), a fost
dezamăgit total de audiența sa somnolentă (unii chiar dormeau în timpul
prezentării... japonezilor nu li se pare deloc jignitor să doarmă în timp ce
alții prezintă, altfel nu îmi explic de ce dorm oamenii în halul ăsta în timpul
cursurilor și prezentărilor... welll... diferențe culturale). Și o altă bulină
neagră – nu ne-au oferit gustări de prânz decât în prima zi – și nu de alta,
dar am plătit în jur de 200 de dolari pentru conferința asta... suspectez că
aveau de unde să dea un 5 dolari pentru o gustare de prânz... Dar din nou,
Japonia e scumpă, n-ai ce face. Recunosc că am participat la întâlnirea unde
s-a prezentat situația financiară a asociației și cheltuielile și alea alea,
dar nu am putut să mă concentrez ca să înțeleg ceva... mi-ar fi consumat prea
multă energie. Concluzia a fost că banii sunt puțini, deseori nu ajung, iar cei
care sunt, sunt folosiți înțelept. Am încheiat discuția.
Sesiunea în limba engleză a fost
delicioasă. Toți participanții fiind nevorbitori de limbă engleză, ne-am
înțeles perfect unii cu alții. Profesorii aceia scorțoși și lungi în discuții
când vine vorba de o prezentare în limba japoneză, au devenit deodată deosebit
de simpatici și simpliști când au fost nevoiți să comenteze în limba engleză.
Mi-a plăcut maxim. Experiența asta mi-a dovedit încă o dată cât de importantă e
cunoașterea unei limbi străine la un nivel acceptabil, și m-a făcut să mă văd
pe mine însămi cum sunt văzută de japonezi atunci când vorbesc japoneză. Oamenii
aceia inteligenți și rapizi în gândire deveneau deodată puerili și de neînțeles
când vorbeau în engleză. O fericire.
Cam atât despre conferință. Cum n-am avut
prea mult timp și nici interes să vizitez Tokyo, am putut vedea doar metroul, Ueno,
Asakusa și, în ultima zi, Biserica Sf Nicolai. Aș începe cu metroul, pentru că
este un monument în sine. Pot spune că metroul din Tokyo mi-a depășit
capacitatea de adaptare. Fără să mă informez deloc asupra metroului, stațiilor,
biletelor, tarifelor, în prima zi de conferință am coborât în subteran,
convinsă că voi ajunge în maxim 10 minute la universitatea care era la vreo 2
km de hotel. Mare greșeală. Am stat 10 minute doar să înțeleg harta. Minunat,
pentru a ajunge la universitatea care era la 2 km de hotel, trebuia să schimb
trei linii de metro. Ok, ce să faci, e Tokyo. Totul bine și frumos, până când
mi se închid în față porțile către a doua linie. Aflu că această linie e
administrată de altă firmă și îmi trebuie alt tip de bilet. Minunat. Noroc că
tipul de la poartă a fost îndeajuns de înțelegător să mă lase să trec cu biletul
pe care îl cumpărasem inițial. Din fericire, am ajuns la destinație (într-un
final și în timp util). La întoarcere, am ales să merg doar cu o companie, ca
să mă scutească de schimbarea biletelor. Dar de data asta am greșit automatul
de bilete, care nu mă lăsa să cumpăr bilet de prețul care era înscris pe hartă.
Altă jumătate de oră pierdută în fața automatului, încercând inițial să îl fac
să îmi dea bilet pentru destinația pe care o voiam, și mai apoi, să îmi dea
măcar banii înapoi. Nu știu care e misterul, cert e că trebuia să cumpăr de la
alt automat, nu de la ăla. Experiența a fost șocantă. Am reușit să înțeleg
metroul din București, din Atena, din Barcelona, din Nagoya, din Sapporo. Pe cel
din Tokyo, n-am reușit.
(Asakusa noaptea)
În primele două zile, seara, m-am întâlnit
cu Emiko-san, care mi-a arătat puțin împrejurimile în Ueno și Asakusa.
(Biserica ortodoxa Sf Nicolai din Tokyo)
În ultima zi, m-am dus să văd biserica
ortodoxă din Tokyo. Mi-a spus despre ea Emiko-san, altfel nu m-aș fi dus. De fapt,
habar n-aveam că există biserici ortodoxe în Japonia. După asta, am aflat că nu
e singura. Există una până și în Shizuoka. Habar n-aveam. Mare e Japonia.
Biserica din Tokyo a fost întemeiată în
1981 de Sf Nicolai (de Japonia), un rus care și-a petrecut o mare parte din
viață în Japonia și a propovăduit ortodoxismul aici. Au existat ortodocși în Japonia
și înaintea lui, din familii stabilite Rusia. În ziua în care am fost să
vizitez biserica, tocmai se organiza o slujbă de înmormântare, așa că nu am
putut să stau prea mult înauntru. M-a uimit faptul că erau prezenți atât de
mulți japonezi ortodocși și nu am putut să nu mă întreb cum se raportează
ortodocșii japonezi la incinerarea celor decedați. Din nou, sentimentul că ceva
nu prea se potrivește. Dar în același timp, sentimentul de comuniune, sentimentul
că ceva ne leagă dincolo de diferențele rasiale și culturale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu