marți, 30 mai 2017

Tristețea japoneză



Am mai scris acum ceva vreme despre tristețea japoneză. Știu, toți suntem triști, de oriunde am veni, toți avem câte-o durere, câte-o nevroză, câte-o nefericire. Dar pe mine mă uimește mereu tristețea tinerilor japonezi. Când ai toată viața înainte, nu ai de crescut copii si plătit datorii, parcă e mai ușor să te bucuri.
Dar nu. Nu tinerii japonezi. Tinerii japonezi nu se bucură. Tinerii japonezi sunt turtiți sub presiunea socială, problemele economice, mizeriile de la locul de muncă. Tinerii japonezi sunt prinși sub teroarea lui Trebuie: trebuie să trec anul, să lucrez part-time, să-mi dau duhul la orele de antrenament de club, să intru intr-o firmă respectabilă care mă va folosi pe post de obiect auxiliar, să plătesc datoria făcută în anii de facultate pentru a-mi plăti școlarizarea, să fac o mulțime de economii ca să pot peste vreo 10 ani să îmi cumpăr o casă din carton la vreo 2 ore cu trenul de la locul de muncă, etc. Nu trebuie să mă plâng, nu am voie să îmi dau demisia, nu am voie să mă întorc acasă înainte de ora 21, nu trebuie să am opinii, nu trebuie să îi deranjezi pe ceilalți, pe colegi, pe superiori, mai ales, și pe părinți.
Asta gândesc eu că gândesc ei. Altfel n-aș putea înțelege de ce tinerii japonezi sunt atât de triști.
Japonezilor le trece cu ușurință prin cap să se sinucidă. Dacă tot nu am reușit (sau nu voi reuși) să fac ceea ce Trebuie, de ce să mai fac umbră pământului degeaba? Da, a mai scăzut numărul sinuciderilor în ultimii ani, dar și populația a scăzut. Oamenii se sinucid cu același entuziasm. Și mulți dintre ei sunt tineri. În jur de 2% dintre sinucideri sunt copii sub 19 ani, majoritatea din cauza unor probleme de bullying la școală. Apoi, alți 10% sunt tineri între 20-29 ani. În anul 2015 (că pe 2016 încă n-au ieșit statisticile), din 24025 de sinucideri, 554 sunt sub 19 ani și 2352 sunt între 20 și 29 de ani.
De ce am început cu statisticile, nu știu exact. Cert e că mă înfioară discursul tinerilor din jurul meu. Vorbesc despre moarte ca despre ciocolată, așa, cu dor și dragoste. Când eram la Shizuoka, am ascultat, în laborator, lungi discuții deprimante între masteranzii de anul 1. Știi, câteodată vine așa din senin, sentimentul ăla, știi tu, că nu mai vrei să continui, și te gândești că vrei să mori. Eu îl simt deseori, și presimt cum vine, așa, deodată, și nu mă pot abține să nu mă gândesc la moarte. Nu mă întrebați de ce vrea un masterand în anul 1 să moară. Era o discuție între trei fete, sănătoase, inteligente, care făceau tot ceea ce Trebuie. Și cărora le tot vine, câteodată, să moară. De ce, n-am idee.
Am ajuns la Nagoya, și nivelul a crescut semnificativ. Aici lumea nu doar ține un discurs, ci și se pune pe treabă. Și nu oricum, preferabil spectaculos.
Peste drum de caminul meu e căminul pentru studenți japonezi. Într-o frumoasă dimineață de mai, la ora 8:15, s-a auzit alarma de incendiu. Apoi pompierii, apoi ambulanțele, media, toate îndeajuns de zgomotoase cât să nu mă lase să mă concentrez la scris. Am aflat ce s-a întâmplat de la știri. Un student de anul 1 care nu trecuse anul și care tocmai primise vizita părinților (supărați probabil că fiul nu face ceea ce Trebuie), și-a turnat kerosen și benzină în cap și prin cameră și ș-a dat foc. A ars frumos toată camera, s-a ars și taică-său care s-a dus să deschidă ușa închisă de fiu înainte să aprindă focul. S-au chinuit pompierii să stingă focul vreo câteva ore, au evacuat vreo 100 de studenți din camerele învecinate, a venit presa, a filmat, peste două zile s-a uitat tot. A mai rămas ca amintire peretele exterior al căminului, înnegrit de fum până la ultimul etaj. A trecut aproape o lună de la incident, și încă se mai fac reparații.
E ușor să dai vina pe persoana în cauză. Că era puțin sărit, că avea probleme cu capul, etc. Dar eu cred că dacă băiatul ăsta ar fi avut în jur niște prieteni care să-l susțină, și niște părinți care să nu se prezinte la cămin la ora 8 dimineața ca să îl certe că nu face ceea ce Trebuie, poate nu i-ar mai fi trecut prin minte să-și toarne benzină în cap. Da, poate că fericirea și echilibrul emoțional nu sunt responsabilitatea nimănui decât a persoanei în cauză. Și totuși, am senzația că tinerii ăștia sunt teribil de singuri.

2 comentarii:

  1. Imaginea mea despre Japonia (unde, desigur, nu am ajuns) oscilează între delicatețea suavei gheișe care-și privește, stoică, iubitul în ochi, știind că viața îi va interzice întodeauna să-i devină altceva decât amantă (iar ea, desigur, își asumă aceseastă nedreptate) și degradarea umană a celei mai tehnologizate țări din lume (poate tocmai datorită). Șigur, nuanțele intermediare sunt și ele prezente în capul meu. Și nu mă pot împiedica să nu mă întreb cum de Japonia cea măreață a putut ajunge atât de îngrozitor de plină de stereotipii defavorabile înșiși japonezilor. Cred că nu e nici un secret, totuși, cred că e chestie de curbă a lui Gauss.

    Mă bucur mult că ai revenit, Claudia, te-am tot căutat și sper că de acum vei scrie mai des. Nu pentru că trebuie (smile), ci pentru că ai ce spune, știi cum să spui și cu siguranță îți face bine și ție. (smile again)

    P.S. Dacă per tu-ul deranjează, îmi cer scuze și promit ca data viitoare să nu mai fac.

    RăspundețiȘtergere
  2. Prea multă singurătate. Prea puțină tandrețe. Prea din plin există
    constrângeri .

    RăspundețiȘtergere