Am mai scris acum ceva vreme
despre tristețea japoneză. Știu, toți suntem triști, de oriunde am veni, toți
avem câte-o durere, câte-o nevroză, câte-o nefericire. Dar pe mine mă uimește
mereu tristețea tinerilor japonezi. Când ai toată viața înainte, nu ai de
crescut copii si plătit datorii, parcă e mai ușor să te bucuri.
Dar nu. Nu tinerii japonezi. Tinerii
japonezi nu se bucură. Tinerii japonezi sunt turtiți sub presiunea socială, problemele
economice, mizeriile de la locul de muncă. Tinerii japonezi sunt prinși sub
teroarea lui Trebuie: trebuie să trec anul, să lucrez part-time, să-mi dau
duhul la orele de antrenament de club, să intru intr-o firmă respectabilă care
mă va folosi pe post de obiect auxiliar, să plătesc datoria făcută în anii de
facultate pentru a-mi plăti școlarizarea, să fac o mulțime de economii ca să
pot peste vreo 10 ani să îmi cumpăr o casă din carton la vreo 2 ore cu trenul
de la locul de muncă, etc. Nu trebuie să mă plâng, nu am voie să îmi dau
demisia, nu am voie să mă întorc acasă înainte de ora 21, nu trebuie să am
opinii, nu trebuie să îi deranjezi pe ceilalți, pe colegi, pe superiori, mai
ales, și pe părinți.
Asta gândesc eu că gândesc ei. Altfel
n-aș putea înțelege de ce tinerii japonezi sunt atât de triști.
Japonezilor le trece cu ușurință
prin cap să se sinucidă. Dacă tot nu am reușit (sau nu voi reuși) să fac ceea
ce Trebuie, de ce să mai fac umbră pământului degeaba? Da, a mai scăzut numărul
sinuciderilor în ultimii ani, dar și populația a scăzut. Oamenii se sinucid cu
același entuziasm. Și mulți dintre ei sunt tineri. În jur de 2% dintre sinucideri
sunt copii sub 19 ani, majoritatea din cauza unor probleme de bullying la
școală. Apoi, alți 10% sunt tineri între 20-29 ani. În anul 2015 (că pe 2016
încă n-au ieșit statisticile), din 24025 de sinucideri, 554 sunt sub 19 ani și
2352 sunt între 20 și 29 de ani.
De ce am început cu statisticile,
nu știu exact. Cert e că mă înfioară discursul tinerilor din jurul meu. Vorbesc
despre moarte ca despre ciocolată, așa, cu dor și dragoste. Când eram la Shizuoka,
am ascultat, în laborator, lungi discuții deprimante între masteranzii de anul
1. Știi, câteodată vine așa din senin,
sentimentul ăla, știi tu, că nu mai vrei să continui, și te gândești că vrei să
mori. Eu îl simt deseori, și presimt cum vine, așa, deodată, și nu mă pot
abține să nu mă gândesc la moarte. Nu mă întrebați de ce vrea un masterand
în anul 1 să moară. Era o discuție între trei fete, sănătoase, inteligente,
care făceau tot ceea ce Trebuie. Și cărora le tot vine, câteodată, să moară. De
ce, n-am idee.
Am ajuns la Nagoya, și nivelul a
crescut semnificativ. Aici lumea nu doar ține un discurs, ci și se pune pe
treabă. Și nu oricum, preferabil spectaculos.
Peste drum de caminul meu e
căminul pentru studenți japonezi. Într-o frumoasă dimineață de mai, la ora
8:15, s-a auzit alarma de incendiu. Apoi pompierii, apoi ambulanțele, media,
toate îndeajuns de zgomotoase cât să nu mă lase să mă concentrez la scris. Am aflat
ce s-a întâmplat de la știri. Un student de anul 1 care nu trecuse anul și care
tocmai primise vizita părinților (supărați probabil că fiul nu face ceea ce
Trebuie), și-a turnat kerosen și benzină în cap și prin cameră și ș-a dat foc. A
ars frumos toată camera, s-a ars și taică-său care s-a dus să deschidă ușa
închisă de fiu înainte să aprindă focul. S-au chinuit pompierii să stingă focul
vreo câteva ore, au evacuat vreo 100 de studenți din camerele învecinate, a
venit presa, a filmat, peste două zile s-a uitat tot. A mai rămas ca amintire
peretele exterior al căminului, înnegrit de fum până la ultimul etaj. A trecut
aproape o lună de la incident, și încă se mai fac reparații.
E ușor să dai vina pe persoana în
cauză. Că era puțin sărit, că avea probleme cu capul, etc. Dar eu cred că dacă
băiatul ăsta ar fi avut în jur niște prieteni care să-l susțină, și niște
părinți care să nu se prezinte la cămin la ora 8 dimineața ca să îl certe că nu
face ceea ce Trebuie, poate nu i-ar mai fi trecut prin minte să-și toarne
benzină în cap. Da, poate că fericirea și echilibrul emoțional nu sunt
responsabilitatea nimănui decât a persoanei în cauză. Și totuși, am senzația că
tinerii ăștia sunt teribil de singuri.
Imaginea mea despre Japonia (unde, desigur, nu am ajuns) oscilează între delicatețea suavei gheișe care-și privește, stoică, iubitul în ochi, știind că viața îi va interzice întodeauna să-i devină altceva decât amantă (iar ea, desigur, își asumă aceseastă nedreptate) și degradarea umană a celei mai tehnologizate țări din lume (poate tocmai datorită). Șigur, nuanțele intermediare sunt și ele prezente în capul meu. Și nu mă pot împiedica să nu mă întreb cum de Japonia cea măreață a putut ajunge atât de îngrozitor de plină de stereotipii defavorabile înșiși japonezilor. Cred că nu e nici un secret, totuși, cred că e chestie de curbă a lui Gauss.
RăspundețiȘtergereMă bucur mult că ai revenit, Claudia, te-am tot căutat și sper că de acum vei scrie mai des. Nu pentru că trebuie (smile), ci pentru că ai ce spune, știi cum să spui și cu siguranță îți face bine și ție. (smile again)
P.S. Dacă per tu-ul deranjează, îmi cer scuze și promit ca data viitoare să nu mai fac.
Prea multă singurătate. Prea puțină tandrețe. Prea din plin există
RăspundețiȘtergereconstrângeri .
Există un cuvânt care defineste comportamentul mai sus descris: Schismogeneză (schismogenesis). Concept formulat de Gregory Bateson. Schismogeneza este un proces de modificare al comportamentului individual ca rezultat al interactiunii cumulative între indivizi. (Gregory Bateson - Naven (1936)). Pe scurt, exagerarea într-o direcție considerata valabila.
RăspundețiȘtergere