Înflorirea cireșilor

9 aprilie 2014

Cireșii au început să înflorească de mult, de pe la jumătatea lunii martie, iar săptămâna trecută a fost, să spunem, cea mai înflorită dintre toate. Japonezii au o expresie pentru a descrie cireșii înfloriți în toată splendoarea lor: 満開(Mankai), adică plenitudinea deschiderii. Deja majoritatea cireșilor au început să se scuture, iar unii și-au pierdut mai toate petalele și s-au înverzit. E prima mea experiență a înfloririi cireșilor japonezi, și pot spune că a fost, ca și în alte cazuri, un nou prilej de a învăța și descoperi.

Mai întâi, am descoperit faptul că florile de cireș sunt roz, nu albe, așa cum mă așteptam. Asta explică multitudinea de kimono-uri și yukata-uri roz, cu modele de flori de cireș. Apoi, am descoperit faptul că nu toți cireșii înfloresc odată, ci înfloresc pe rând, așa că nu poți ști niciodată sigur care cireși sunt în floare, și când. E un fel de încercare și eroare, așteptare, nerăbdare și dezamăgire. O lecție dură a efemerității, care să mă convingă că povestea cu viața e trecătoare ca florile de cireș și restul filosofărilor nu sunt doar o expresie poetică a unui fenomen botanic, ci sunt de-a dreptul o expresie profund realistă. Spre exemplu, la sfârșitul lunii martie am citit pe internet faptul că într-un orășel din sudul Shizuokăi cireșii au înflorit. Am luat trenul pentru a privi cireșii. Ajunși la fața locului, am aflat că cireșii se scuturaseră deja. Ok, ca să nu plecăm acasă dezamăgiți și triști, am căutat pe internet alte locuri învecinate celebre pentru frumoșii lor cireși. Am luat trenul din nou către un alt orășel, unde am aflat că acolo cireșii încă nu înfloriseră. Aveam impresia că alerg după o himeră. 

Cireșii au început să se arate în plenitudinea deschiderii prin împrejurimi doar acum o săptămână-două. Frumos, recunosc, pentru că sunt o mulțime, și peisajul se schimbă în nuanțe pastelate. Cireșii nu sunt numai un fel de logo al Japoniei, sunt și (firește) un prilej de marketing. Există tot felul de dulciuri cu gustul, mirosul, culoarea sau consistența florilor de cireș. Am văzut chiar la McDonalds un nou hamburger cu sos de flori de cireș. Orașele se întrec în a-și promova cireșii pentru a atrage turiștii dornici să se pozeze sub flori. Și nu sunt puțini. Odată cu înflorirea cireșilor, înfloresc considerabil și profiturile hotelurilor, restaurantelor și parcărilor de lângă locurile populare pentru 花見 (privitul cireșilor). Dornică să văd Kyoto înflorit, am pornit către vechea capitală în sâmbăta celui mai aglomerat weekend posibil. Pe drumul filosofilor, celebra cărare înflorită ce duce spre Templul de Argint, o mulțime de oameni se plimbau în pas alert, făcând poze și filme sub, între, cu și fără cireși. În mijlocul valurilor de turiști care veneau și plecau, era deosebit de greu să faci o poză, d-apoi să mai filosofezi la efemeritatea lumii și toate celelalte. Mai ales având în vedere că ai lăsat mașina parcată într-un loc nepermis, pentru că toate (TOATE???) parcările (cu plată serioasă) din apropiere erau pline. 

Cu toate astea, nu am putut să nu admir bucuria cu care japonezii priveau florile de cireș, ca și cum le-ar fi văzut pentru prima oară. Domnișoare în kimono-uri și domnișoare pe tocuri, bătrâni, copii, domni cu camere profesionale, străini de pe toate continentele, toți păreau fermecați de parcă asistau la un miracol ce se întâmplă o dată la mii de ani.

Cum este o conferință internațională în Japonia, organizată de o universitate Taiwaneză

2-4 aprilie 2014

M-am întors zilele trecute de la o conferință internațională organizată în Nagoya de către o suită de instituții taiwaneze. Recunosc, e prima conferință internațională organizată în afara țării la care particip, așa că nu pot să fac comparații decât cu ideea mea despre ce este o conferință internațională. Și concluzia acestei comparații (cu un ideal greu de atins, se pare), este că această conferintă internațională a fost un interesant schimb de experiențe și cărți de vizită. Și cam atât.

Primul semnal că ceva nu este în regulă a fost faptul că site-ul conferinței nu putea fi citit de pe mobil. În era smartphone-urilor, mi-a fost greu să cred că mai există website-uri care nu sunt optimizate pentru mobil. Apoi, faptul că nu funcționau diverse link-uri... inclusiv cel prin care trebuia să fac plata pentru înregistrare... Apoi, faptul că proful meu cu doctorat luat la Nagoya habar nu avea de această conferință. A fost îndeajuns de politicos încât să îmi explice că această conferintă, axată pe educație și psihologie, este, probabil, mai axată pe educație decât pe psihologie, și că în Japonia educația și psihologia sunt două arii destul de îndepărtate încât să nu mă aștept să întâlnesc vreun prof de la facultatea de Psihologie din Nagoya... dezamăgitor, pentru că, pe lângă check-ul din CV, acesta era un scop secund al participării mele la conferință. 

Ok, și a venit ziua deschiderii conferinței. Zi fericită în care am aflat că în același spațiu (și timp) se vor desfășura simultan 3 conferințe, nu una: o conferință pe chestiuni e- (e-tehnologie, e-educație și e-nu mai știu ce), o conferință pe business și management, și o conferință pe educație și psihologie (la care mă înscrisesem eu). Astfel încât, într-o sală de ceremonii eram prezenți toți din toate domeniile, foarte, foarte interesați de fiecare din celelalte domenii. Am asistat la o deschidere maiestuoasă, cu speech-uri diverse în diverse forme ale limbii engleze (mai mult sau mai puțin inteligibile). Descoperirea zilei a fost că există japonezi care vorbesc foarte bine limba engleză. Ok, era un tip din nu știu ce minister al Japoniei care a ținut o prezentare lungă despre tot felul de chestii e-... destul de interesantă și pentru o persoană care nu e specializată în e-. A urmat un cocktail party să spunem, cu mâncare și băutură fără alcool (prezenți mulți musulmani). Cam singura chestiune care explică modul în care s-a folosit taxa de înregistrare. Plus pauzele de cafea, în care am primit, din belșug... cafea. A fost o ocazie bună de exchange cu persoane din toată lumea, mai puțin psihologi, dar călduroși și având o atitudine parentală față de mine, care eram tratată ca un copil. 

A doua și a treia zi au fost sesiunile de prezentări orale și poster. Conferința noastră pe educație și psihologie s-a ținut într-o sală minusculă în care încăpeau 10-20 de oameni maxim. Oricum, nici nu era nevoie de mai mult spațiu pentru că la fiecare sesiune se prezentau doar cei care prezentau, și nici aceia, de cele mai multe ori. M-am convins că mai toți sunt specialiști în educație și nespecialiști în cercetare, dar foarte pasionați de schimbarea lumii în bine prin îndrumarea și sprijinul copiilor și adulților defavorizați sau nu. Sesiunea de postere a fost, de asemenea, foarte friendly și lipsită de audiență, așa încât cei care aveau de prezentat într-o anumită sesiune au prezentat între ei, indiferent de specializare. Astfel, am ascultat prezentarea posterului unei dentiste tailandeze care s-a implicat într-un proiect de dezvoltare personală a studenților la medicină dentară, și a unui specialist în business și marketing care a prezentat o cercetare asupra elementelor ad-urilor de pe rețelele de socializare care favorizează răspunsul (e.g. like-ul) utilizatorilor. La sfârșitul acestei prezentări, o profesoară (tailandeză) a menționat faptul că în ziua de azi, copiii pierd timpul pe rețelele de socializare în loc să învețe, iar tipul care prezentase (un corean) a replicat că asta nu e specializarea lui și că el este interesat să facă bani, nu să îi facă pe copii să învețe. La care tailandezele au început să-l bârfească pe tipul corean, spunând că e lipsit de inimă. Cam asta e ce se întâmplă atunci când faci o conferință cu oameni din toate domeniile care sunt foarte interesați și pregătiți în toate domeniile. Ah, am uitat să menționez faptul că am văzut câteva postere deosebit de interesante, unele fiind formate din foi A4 pe care fuseseră imprimate niște slide-uri Power Point (în cel mai bun caz) sau niște pagini Word (în alt caz), totul alb-negru. M-a durut teribil noaptea pierdută să creez un poster plăcut ochiului și minții, timpul pierdut frământându-mă unde să imprim un poster B0 în Japonia, și banii pierduți pe imprimarea lui propriu-zisă, după ce am aflat unde. 

După cum am spus, sesiunile au fost cam singuratice, pentru că toată lumea era mai interesată să viziteze Japonia decât să asculte prezentările altora (sau să-și prezinte propria lucrare). În prima zi s-a organizat chiar un tur (la care nu am participat pentru că trebuia să achit o taxă în plus) al unei berării din Nagoya și a universității. Participanții au fost foarte încântați că organizatorii s-au gândit să planifice un tur al unei berării japoneze, deoarece o berărie japoneză este un loc unde poți cunoaște în profunzime cultura japoneză. Părerea tuturor a fost că turul s-a dovedit a fi interesant, dar... o berărie???

Însă Nagoya era înflorată și călduroasă, așa că restul nu a prea contat.

Ceremonia de absolvire a facultății

23 martie 2014

Astăzi a fost ceremonia de absolvire a universității Shizuoka. În prima parte a ceremoniei, toți absolvenții (de la toate facultățile și masterele) s-au adunat, festiv, într-o sală de spectacole imensă. Oare câți să fi fost? 500? Mai mult, mai puțin? Nu mi s-au părut foarte mulți. Erau îndeajuns de puțini cât să intre într-o sală de spectacole. 

Ca și în cazul altor mari evenimente și "treceri", cum ar fi majoratul, se observă aceeași anomalie vestimentară: fetele sunt îmbrăcate în kimono, foarte colorate și decorate ca un pom de Crăciun, iar băieții sunt la costum. Se pare că genul feminin se străduiește foarte tare să păstreze câteva ocazii în care să se mai bucure de frumusețea kimonoului. Bărbații au renunțat definitiv la îmbrăcămintea tradițională. Ok, din când în când, mai apare câte un rătăcit în hakama (varianta bărbătească a kimonoului), dar este imediat catalogat ca bad boy. A fost interesant să văd și două coreence îmbrăcate în costumul tradițional corean. Cu fustele alea imense, le era tare greu să treacă printre rânduri. 

Ceremonia a început cu un recital al orchestrei universității. Orchestra e formată din studenți de la facultatea de educație, cu specializarea muzică, dar și studenți de pe la alte facultăți, care studiază un instrument în particular. Spun asta pentru că orchestra e de-a dreptul profesionistă. 

Apoi a urmat ceremonia propriu zisă, cu discursurile rectorului și oferirea de diplome reprezentanților facultăților, precum și oferirea de premii studenților cu rezultate deosebite. Asistarea la această ceremonia mi-a întărit convingerea că japonezilor le plac teribil chestiile oficiale și înțepate. 

 

(Una dintre puținele domnișoare care nu purtau kimono. De observat steagul României)

Fiecare reprezentant care urca pe scenă avea de făcut următorul parcurs: urcarea pe scenă pe scara din dreapta, deplasare până în fața rectorului, privitul rectorului în ochi, poziționarea corpului spre dreapta, plecăciune către oficialii din dreapta (care și ei, de pe scaun, fac o mică plecăciune de răspuns), întors corpul spre mijloc, privit rectorul în ochi, poziționarea corpului spre stânga, plecăciune către oficialitățile din stânga (asemeni, plecăciune), întors corpul spre mijloc, privit rectorul în ochi, plecăciune către rector (rectorul răspunde), un pas în față spre masa rectorului, primire diplomă or whatever, un pas în spate, plecăciune către rector (răspunde), întors către stânga, plecăciune către oficialitățile din stânga (răspuns), întors spre mijloc, privit rector, întors spre dreapta, plecăciune către oficialitățile din dreapta (răspuns), întors mijloc, privit rector, coborâre de pe scenă pe scara din stânga. Of, ce obositor e doar să îmi amintesc!

A mai fost un moment drăguț atunci când reprezentanta studenților a citit o scrisoare de mulțumire adresată de către absolvenți profesorilor. Și ea a făcut aceeași suită de plecăciuni, după care s-a poziționat în fața rectorului (cu spatele la public), și a citit o compunere lungă, ceva cu flori de cireși și culoare, și cu transformarea naturii și a omului, chestii de alea de absolvire, dar în stil japonez. Mi s-a părut interesant cum stătea cu spatele la public, citind o (lungă) compunere în fața rectorului. Parcă ar fi fost scoasă la tablă. Și adaug un detaliu pe care l-am observat: se pare că în societatea japoneză, a sta cu spatele la cineva nu e foarte nepoliticos. Altfel nu aș înțelege de ce mi se întâmplă atât de des să văd spatele altora. 

După prima parte a ceremoniei, absolvenții au fost împărțiți pe facultăți în diverse săli, și fiecare absolvent a fost strigat pe scenă și a primit diploma de absolvire și toate celelalte hârtii. A urmat petrecerea la un hotel și băuta cu colegii, dar cum nu am fost de față, nu pot spune ce s-a întâmplat pe acolo. 

Și cum nu exisă robe și toci (oare care e pluralul de la tocă??), nimeni nu a aruncat cu toca în aer, deși câțiva studenți au fost aruncați ei înșiși în aer de către colegi și prieteni. 

În concluzie, felicitări pentru absolvire! The end.

Why I love Love hotels

14 martie 2014

Suntem într-o gară a drumului, in the middle of nowhere, în prefectura Miyazaki. Pe aici ninge. N-am văzut mare lucru astăzi, în afară de ninsoare, așa că am hotărât să laud Love hotelurile japoneze. 

Love hotelurile sunt, după cum sugerează și numele, hoteluri pentru cupluri care doresc să facă o pauză și nu au unde. În general, se taxează pe oră sau 90 de minute (atât e o pauză), însă există și opțiunea de a rămâne peste noapte. Ieri ne-am oprit la un Love hotel ieftin (46 de dolari pe noapte), undeva in the middle of nowhere, în prefectura Kumamoto. Prefer Love hotelurile hotelurilor obișnuite japoneze. Iată de ce:

•   Camera e mult mai spațioasă decât camerele hotelurilor obișnuite, care sunt cam cât o conservă de ton plus un appendix  (o baie minusculă).
• Totul este mult mai luxos – de la designul camerei la brandul șamponului și a produselor cosmetice din baie. Baia e spațioasă și dotată cu jacuzzi.
• Poți împrumuta DVD-uri cu cele mai noi filme, iar unele camere au chiar aparatură pentru karaoke, jocuri Wii și alte minuni tehnologice. 
• Love hotelurile au întotdeauna parcare, ceva ce rar găsești la hotelurile obișnuite ieftine. 
• Sejurul începe seara, după ora 8, ceea ce e mult mai convenabil pentru călătorii care vor să vadă cât mai multe ziua, și nu pot să facă check in până la ora 3. În general, călătorind cu mașina fără prea multe planificări, ajungi pe la ora 6-7 seara in the middle of nowhere și îți dai seama că vrei să stai la un hotel... însă toate hotelurile sunt deja ocupate (ora de check in a trecut) sau nu oferă informații despre camerele rămase libere pentru următoarea noapte. De asta love hotelurile sunt mai convenabile.
• Prețul este același sau mai ieftin decât prețul unui hotel obișnuit. Cum să nu alegi love hotelul?

Ok, poate nu toată lumea se simte confortabil să petreacă o noapte la un love hotel, din cauza tematicii. Firește, fiind un love hotel, este echipat cu tot ceea ce e nevoie, de la filme pentru adulți la jucării și lenjerie colorată (astea din urmă pot fi cumpărate de la un automat din cameră). În plus, hotelul se mișcă în cea mai mare discreție, folosind doar mașinării automate. Nimeni nu te întâmpină la intrare, nimeni nu îți cere un act de identitate, nimeni nu îți mulțumește la ieșire. Îți alegi camera singur, apăsând pe butonul de sub imaginea camerei care îți place. În love hotelurile mai scumpe, camerele au diverse teme care să satisfacă diverse fantezii, dar în love hotelurile mai ieftine, diferă doar design-ul și culoarea pereților, cel mult. Plata se face printr-un automat din cameră, la plecare. Poți lua legătura cu cei de la recepție prin telefon, și poți face comandă de diverse lucruri (băuturi, alte chestii necesare), ce îți sunt aduse la ușă și transmise printr-o ferestruică a ușii, așa încât să nu trebuiască să te întâlnești face to face cu personalul hotelului. Ok, e un sistem destul de freaky, având în vedere că nimeni nu îți cere să te identifici, și singura modalitate prin care poți fi identificat este pe camerele de luat vederi sau prin plăcuța de înmatriculare a mașinii. Dar eu tot prefer luxul unui love hotel conservelor de ton.

Circuit Kyuushuu (zilele 1-3)

11-13 martie 2014

În sfârșit am renunțat la economiseală și ne-am oprit la un hotel... după trei zile de condus din Okayama până în Kyuushuu. Am plănuit un circuit al insulei Kyuushuu, evitând partea sudică pe care am văzut-o anul trecut. Excursie cu economii ce presupun dormit în mașină, parcare în locuri fără plată (prin parcările magazinelor si restaurantelor), condus pe drumuri fără plată (autostrăzile care fac legătura rapidă între orașele mari sunt cu plată), și vizitarea monumentelor și locurilor fără plată. 

Ziua 1

În prima zi am făcut un drum lung din Okayama, care e în insula Honshu, până în insula Kyuushuu, fără prea multe opriri. Cred că prima oprire a fost la o gară a drumului (așa se cheamă locurile cu parcare, magazine și toaletă de pe marginea drumurilor între orașe), unde am citit pe un afiș scris de mână și lipit pe peretele unei toalete, că dacă voi păstra curățenia în toaletă, Zeul toaletelor mă va binecuvânta cu mult noroc și sănătate. Am luat aminte. Apoi am oprit să vedem un pod cu o arhitectură deosebită, în Yamaguchi. 

Ne-au cerut câte 300 yeni pentru a trece podul. Asta mi-a adus aminte de Mă dusei să trec la Olt, și am cântat versurile cu podarul până ce mi-a trecut supărarea că a am acceptat să plătesc ca să trec un pod (știu că mă zgârcesc, dar e un fel de competiție cu noi înșine: cât de ieftin putem să călătorim?). Am fost și mai tristă când am văzut că la ora 5, podarii au închis chioșcul și au plecat acasă, lăsând podul liber trecătorilor. Ce ghinion... dacă veneam cu vreo 10 minute mai târziu...

Ziua 2

După o noapte dormită într-o parcare McDonalds, am vizitat un parc din centrul orașului Fukuoka. Deși era zi de lucru, multe persoane se plimbau sau făceau jogging. Am pornit către un templu shinto dedicat zeului științei. Ne-am rugat să devenim mai deștepți, și eu am mângâiat cu încredere capul unei statui a unui bou, despre care se spune că ar avea puterea miraculoasă de a-i face pe cei care o ating să fie mai inteligenți. Era coadă la mângâiat boul, așa că Yoshihiro a renunțat, foarte dezamăgit, să atingă statuia. Apoi am mers către o insulă cu o istorie a conviețuirii japonezilor cu olandezi. Am văzut (doar pe dinafară, pentru că era închisă) o biserică catolică dedicată lui Xavier, cu niște pereți de un albastru fondant, ce semăna mai mult cu un tort decât cu o biserică. Apoi am pornit către Nagasaki. A ajuns noaptea, și ne-am îndreptat către un deal de unde se poate vedea orașul. Nagasaki are o mulțime de dealuri și drumuri în pante, și multe locuri de unde se poate vedea tot orașul, de sus. Am dormit iar în mașină, privind luminile orașului. Asta pâna a început o ploaie teribilă, care făcea un zgomot atât de puternic încât era imposibil să dormi. Vântul bătea îndeajuns de tare cât să clatine mașina. Ar fi trebuit să dormim la un hotel. A doua zi ne-am trezit epuizați.

Ziua 3

Am început ziua cu o vizită la muzeul dedicat victimelor bombei atomice. Destul de cutremurător, dar știam la ce să mă aștept, aveam experiența muzeului din Hiroshima, așa că am încercat să nu mă cutremur prea mult. Oricum, un loc ce trebuie văzut o dată în viață.

Nagasaki e unul din cele mai ne-japoneze orașe pe care le-am văzut până acum. E un melanj de arhitectură europeană și japoneză, cu drumuri în pantă pavate și strâmte, o mulțime de scări și vederi impresionate. Mi-a adus aminte de Lisabona și Atena. 

Am intrat într-o biserică catolică, pentru prima dată de când am venit în Japonia. Cred că Nagasaki are cea mai mare proporție de creștini din Japonia. Am fost dezamăgită de faptul că a trebuit să plătesc 300 de yeni ca să intru în biserică și să descopăr că în difuzoare se aude continuu un speech despre istoria bisericii, în japoneză, și nu sunetul orgii.Japonia și creștinismul nu prea se potrivesc... În Nagasaki, am avut mereu o senzație de ceva care nu e la locul lui. Așa ca în imaginea asta...