Au trecut șase ani de când locuiesc în Japonia și încă mă chinui să-mi depășesc sentimentul de a fi turist în țara în care trăiesc. Încet încet, mai mult forțată de împrejurări, am ajuns să îmi asum rolul de trăitor aici (și de curând, și plătitor de taxe), și cu fiecare experiență, mai capăt un licăr de încredere în puterea mea de a mă adapta și a trăi fără a mă minuna de toate cele la fiecare pas.
Am început sa fiu, in sfârșit, japoneză, fiind nevoită să predau, să închiriez un apartament de una singură, să-mi folosesc grantul de cercetare, să-mi trimit scrisoarea de intenție, să-mi fac declarația pe venit, să organizez petrecerea de început de an a departamentului. Când te gândești așa, mare lucru! Și totuși, ce sentiment de împlinire am avut în momentul în care am terminat de completat declarația pe venit (online, evident, doar suntem în Japonia), mândră că pot utiliza sistemul și pot face ordine în cele 4-5 certificate de taxe pe venit de anul trecut. Numai vederea lor m-ar fi făcut să obosesc acum 2-3 ani. Mă descurc bine. Am ajuns sa nu mai simt oboseală instant atunci când văd hârtii cu o mulțime de kanji și cifre.
Și uite așa, printr-o misterioasă aranjare a stelelor, am ajuns să fiu principalul organizator al petrecerii de final/început de an a departamentului. Ei, cum sa ajungă o gaijină organizator? Uneori, încă mai am tendința să folosesc scuza că sunt gaijină, care în situații de genul ăsta chiar ar trebui să funcționeze. Da, vorbesc fluent japoneza, dar asta nu înseamnă că sunt la curent cu toate tradițiile și cutumele și regulile care există in cultura (academică) japoneză și de care ar trebui să țin cont în organizarea unei petreceri-ceremonie. Dar faptul că sunt gaijină contează mult mai puțin decât faptul că sunt cea mai în vârstă, și prin statusul meu de senpai, ar trebui să le știu pe toate.
Cu tot cu experiența petrecerii de anul trecut și cu manualul de desfășurare în față, m-am simțit gaijină când am făcut rezervările și am împărțit sarcini și am făcut bugetul. Cu trei zile înaintea petrecerii,noi încă nu aveam stabilit ce profesori vor ține speech-urile de deschidere, de kanpai, de primire și oferire a cadourilor,de final de petrecere. De ce? În primul rând, pentru că participanții puteau fi numărați pe degete,iar majoritatea erau tineri sau abia ajunși în facultate. Ăștia mai în vârsta s-au învățat ca pot să lipsească de la tot circul, oameni isteți. Astfel că în ultima zi, decanul ne-a spus să rugăm pe vreunul din profesorii participanți să ofere cadourile din partea catedrei pentru colegii care pleacă din universitate din aprilie. Noi, cu cadoul în mâna, am stat și ne-am gândit pe cine să rugăm, trebuia să fie o persoană importantă, și în Japonia nu ești important dacă nu ai peste 50 de ani, iar printre participanți, nu aveam decât unul care îndeplinea aceasta cerința și lui deja îi dăduserăm două speech-uri de făcut. Asta e, rugăm pe următorul important, care și ăla era unul singur și avea deja niște speechuri de ținut.
Reacția lui: Eu? Altcineva nu este? Spuneți-mi cine vine și ce roluri au.
Când i-am spus că persoana cea mai importantă (adică cea mai in vârstă) ține speech-ul de deschidere și kanpai, a doua persoană importantă ne-a zis că nuuu, trebuie să schimbăm, să țină el speechul de deschidere și kanpai, și să rugăm persoana cea mai importantă să ofere cadourile și să țină speech-ul de final.
Pentru că speech-ul de final este mai important decât cel de deschidere.
Da, acum nu mai obosesc când văd kanji cu cifre,dar obosesc când dau peste reguli de astea, care îi frământă profund pe japonezi,și despre care eu nu știu (încă) nimic.
Martie, 2019
