Experimentând stilul de viață japonez – a lua masa în oraș singur, a dormi în tren în picioare, etc

15 aprilie 2014

Revin la experiența conferinței de la Nagoya. A fost prima mea călătorie în Japonia de una singură, și pot spune că, pentru prima dată, am experimentat o parte din stilul de viața al salary-men și salary-women japonezi/e.

Când vii pentru prima dată în Japonia, nu poți să nu observi multitudinea de indivizi îmbrăcați la costum, care aleargă pe scările rulante ale gărilor, dorm în tren în picioare și iau masa de unii singuri în restaurante ieftine gen Matsuya.

Ei bine, pentru prima dată de când am venit în Japonia, am fost nevoită să călătoresc singură într-un alt oraș. Să merg cu trenul singură. Să stau la hotel singură. Să iau masa în oraș singură. Și să dorm (cu ochii deschiși) în picioare în tren.

Îmbrăcată office ca pentru o conferință, m-am cazat la un hotel business care era ocupat de alți câțiva salary-men și alte câteva salary-women. Probabil toți cu vreo treabă business în Nagoya. La hotel, dimineața se servea micul dejun. Am luat, conștiincioasă, micul dejun alături de domni la costum și doamne pe tocuri, care se pregăteau pentru o zi de muncă.

În această călătorie, cea mai importantă reușită a mea a fost să iau masa în oraș de una singură. După cum am menționat, în Japonia, a lua masa în oraș singur este o chestie normală. În orice restaurant te-ai duce, vei vedea cu siguranță domni și doamne luând masa singuri, fără să se simtă ciudați, singuri sau triști. E normal. E chiar preferabil. Am auzit câteva persoane mărturisind că preferă să ia masa singuri decât împreună cu alții. Mi-am învins timiditatea și am intrat într-un restaurant de ăla ieftin, unde merg mai toți salary-men și salary-women de prin împrejurimi după terminarea serviciului, și am comandat curry. Dacă m-am simțit ciudat? Da. Dacă mi-a stat în gât? Nu. Am fost privită așa cum sunt priviți toți salary-men care vin și mânâncă singuri după terminarea serviciului, doar că eram o gaijină. Ei, și cui îi pasă? Cam asta era atitudinea celor din restaurant.

Mi-a fost greu să explic japonezilor timiditatea vesticilor de a mânca în oraș singuri. Chiar zilele trecute am citit un articol care descria nu-știu-câte lucruri pe care trebuie să le faci de unul singur, măcar o dată în viață. Firește, un articol scris de un american, bănuiesc, că era în engleză. Ei bine, și printre acele multe lucruri, era și a lua masa în oraș singur. Autorul își încuraja cititorii să își învingă jena, timiditatea, frica de a fi priviți ca niște ciudați, lupi singuratici sau mizantropi, și să ia masa în oraș siguri. Articolul ăsta exprima foarte bine viziunea noastră, sau cel puțin a mea, despre ce înseamnă a lua masa în oraș de unul singur. Japonezii nu pot să mă înțeleagă.

În fine, după terminarea conferinței, am luat trenul spre casă, din păcate, la o oră interzisă. Era ora terminării serviciului, așa că trenul a fost plin ochi. Așa de plin că mai era puțin și ne împingeau lucrătorii de la gară ca să se închidă ușile. N-am prins un loc până acasă, așa că am petrecut cele 2 ore plus întârzieri (trenul mergea cu restricții de viteză din cauza vântului puternic) în picioare, picioare care mă dureau teribil din cauză că mă încălțasem cu niște pantofi office ca pentru conferință, și mersesem pe picioarele mele după o pauză de jumătate de an (petrecută pe bicicletă, motocicletă sau în mașină). Drumul a fost deosebit de dureros, și, deși nu am putut adormi în picioare, am experimentat viața japonezilor care fac naveta în fiecare zi, și după n ore de muncă pe tocuri și la costum, sunt nevoiți să petreacă alte 2 ore în picioare în tren. Câtă singurătate...

Despre sinele japonez

14 aprilie 2014

La începutul semestrului (acum, în aprilie), am participat la o primă întâlnire de orientare pentru facultatea de psihologie. Nici nu știu dacă am voie să o numesc facultate. Cursul de psihologie, e mai corect. La universitatea Shizuoka, psihologia e o specializare (minusculă) în cadrul facultății (poate aici am voie să folosesc termenul de facultate) de sociologie... sau științe sociale, ca să fiu mai precisă. De toți (an 2, 3, 4, master 1, 2) sunt vreo 50 de studenți. Profesori, de toți, sunt vreo 6. Minuscul, după cum am spus. Însă tocmai pentru că e minuscul, e ca o comunitate în care toți cunosc pe toți și e greu să te faci nevăzut.

La această întâlnire au venit (aproape) toți studenții din toți anii, inclusiv masterele, și profesorii, bineințeles. S-au discutat orare, chestiuni administrative și de astea. Partea interesantă, în schimb, a constat în prezentarea personală a tuturor studenților și profesorilor. Mai întâi s-au prezentat profesorii. Se pare că există o expectanță ridicată în rândul studenților și a profesorilor ca prezentarea personală a membrilor să fie cât mai amuzantă. Cred că unul din profesori a dat tonul (nu spun cine), și ceilalți i-au urmat. Profesorii s-au străduit să fie cât de amuzanți și profesioniști au putut fi în același timp, și au vorbit despre tot felul de treburi, inclusiv ce s-a mai întâmplat în lumea muzicii, cine ce fel de haine poartă de obicei și alte lucruri triviale, incluzând, firește, și o scurtă prezentare a intereselor de cercetare.

Apoi a început prezentarea fiecărui student, de la cei mai mari la cei mai mici. Regula amuzamentului mi s-a părut deosebit de puternică, pentru că toți s-au străduit teribil să spună tot felul de povești, care mai de care mai ciudate și fără legătură cu povestitorul. M-a șocat franchețea cu care spuneau niște chestii de-a dreptul ridicole sau personale sau stupide, fără să pară intimidați de prezența profesorilor. Unii au povestit cum au eșuat în dragoste de mai multe ori într-un singur an, alții au povestit cum au redescoperit mersul pe bicicletă și apoi durerile de fund, alții au vorbit despre ce mai e nou pe la ei prin oraș, alții au povestit cum au mers la toate concertele nu-știu-cărei formații și așa mai departe. Unele domnișoare și-au mărturisit pasiunea pentru băieții arătoși, și au invitat și pe altele care împărtășesc aceeași pasiune să petreacă timpul împreună. O domnișoară a povestit cum și-a petrecut vacanța lucrând 24 de ore, ziua la un restaurant și noaptea ca recepționistă la un love-hotel. Un student s-a bucurat mult de faptul că printre boboci erau mai multe persoane de gen masculin decât în anul lui, și apoi a urmat un fel de schimb de replici duios între povestitor și unul din noii veniți, conversație care a arătat mai gay decât am văzut vreodată. Alții au povestit ce boli, necazuri, eșecuri, neșanse și suferințe au mai avut, alții au promis că vor veni la facultate mai des. Cu toții păreau că se gândiseră în avans mult (și bine) la ceea ce vor spune. 

Am descoperit, curioasă, simțul autoironic al japonezilor, la scurt timp după ce am venit, la un concert susținut de orchestra universității. În timp ce orchestra cânta un cover după Carry Pamyu-Pamyu (dacă nu știi CINE e Carry Pamyu-Pamyu, vezi asta), doi studenți au venit în fața scenei îmbrăcați în muțunachi și au început să danseze ca în videoclipul lui Carry P-P. Fără absolut nicio jenă sau grijă că ar putea fi considerați ridicoli. Bănuiesc că asta și doreau. 

Lipsa fricii de a fi ridicol mă fascinează la japonezi. Sau, poate că în Japonia, ceea ce înseamnă a fi ridicol  diferă de ceea ce credeam eu.

Țara fără copy-center-uri

11 februarie 2014

Acum, după ce apele și mințile s-au liniștit și limpezit, pot descrie tumultul prin care am trecut cu câtva timp în urmă din cauza faptului că nu aveam unde scoate la imprimată un poster de dimensiuni mari. 

Venită din țara copy-center-urilor, unde există câte unul la fiecare colț de stradă și unde poți imprima orice, pe orice și oricum, la un preț mai mult decât rezonabil, am fost luată prin surprindere (totală și dureroasă) când am realizat că nu am unde să imprim posterul pe care trebuia să îl prezint la o conferință. Spus simplu: în Japonia NU există copy-center-uri. Aviz pentru necunoscători.

Ei bine, aflată la câteva zile distanță de începerea conferinței, cu posterul în format electronic, m-am trezit singură și disperată, pentru că nimeni nu știa să îmi spună unde aș putea să imprim un poster B0 (sau A0 sau A1 sau orice mai mare de A3). Ca să spunem lucrurile exact, în Japonia, lumea scoate chestii la imprimantă sau copie chestii la Convenience Store (Conbini), însă acolo cel mai mare format este A3. 

Bun, am făcut apel la cunoștințele și experiența profului meu coordonator, care mi-a explicat (și el), că în Japonia nu există copy-center-uri unde să te duci și să imprimi formate mari, și că el personal face comandă pe internet. Pe internet, există numeroase companii care oferă servicii de imprimat în diverse forme și mărimi. Singura problemă este timpul (lăsăm prețurile la o parte... de fapt, le lăsăm secret), pentru că o comandă presupune preluarea fișierului pe internet, imprimarea lui și trimiterea lui prin poștă, plus eventualul timp cerut de transferul bancar prin care se face plata (da, mai greu cu cardurile de credit în Japonia...). 

În plus, majoritatea studenților și cercetătorilor japonezi NU imprimă posterele pentru conferințe în format mare, tocmai din cauza costurilor și a inconvenienței. Și-atunci ce fac? Ei bine, imprimă posterul pe foi A4, acasă, și apoi fac puzzle din ele și formează marele poster. 

Eu: PE BUNE???

În cele din urmă, am apelat la o firmă online, care a fost destul de rapidă încât să ajung la conferință cu posterul pe hârtie și nu pe stick sau pe foi A4 (era și asta o ultimă soluție). După cum am mai spus, prețul rămâne secret.

Înflorirea cireșilor

9 aprilie 2014

Cireșii au început să înflorească de mult, de pe la jumătatea lunii martie, iar săptămâna trecută a fost, să spunem, cea mai înflorită dintre toate. Japonezii au o expresie pentru a descrie cireșii înfloriți în toată splendoarea lor: 満開(Mankai), adică plenitudinea deschiderii. Deja majoritatea cireșilor au început să se scuture, iar unii și-au pierdut mai toate petalele și s-au înverzit. E prima mea experiență a înfloririi cireșilor japonezi, și pot spune că a fost, ca și în alte cazuri, un nou prilej de a învăța și descoperi.

Mai întâi, am descoperit faptul că florile de cireș sunt roz, nu albe, așa cum mă așteptam. Asta explică multitudinea de kimono-uri și yukata-uri roz, cu modele de flori de cireș. Apoi, am descoperit faptul că nu toți cireșii înfloresc odată, ci înfloresc pe rând, așa că nu poți ști niciodată sigur care cireși sunt în floare, și când. E un fel de încercare și eroare, așteptare, nerăbdare și dezamăgire. O lecție dură a efemerității, care să mă convingă că povestea cu viața e trecătoare ca florile de cireș și restul filosofărilor nu sunt doar o expresie poetică a unui fenomen botanic, ci sunt de-a dreptul o expresie profund realistă. Spre exemplu, la sfârșitul lunii martie am citit pe internet faptul că într-un orășel din sudul Shizuokăi cireșii au înflorit. Am luat trenul pentru a privi cireșii. Ajunși la fața locului, am aflat că cireșii se scuturaseră deja. Ok, ca să nu plecăm acasă dezamăgiți și triști, am căutat pe internet alte locuri învecinate celebre pentru frumoșii lor cireși. Am luat trenul din nou către un alt orășel, unde am aflat că acolo cireșii încă nu înfloriseră. Aveam impresia că alerg după o himeră. 

Cireșii au început să se arate în plenitudinea deschiderii prin împrejurimi doar acum o săptămână-două. Frumos, recunosc, pentru că sunt o mulțime, și peisajul se schimbă în nuanțe pastelate. Cireșii nu sunt numai un fel de logo al Japoniei, sunt și (firește) un prilej de marketing. Există tot felul de dulciuri cu gustul, mirosul, culoarea sau consistența florilor de cireș. Am văzut chiar la McDonalds un nou hamburger cu sos de flori de cireș. Orașele se întrec în a-și promova cireșii pentru a atrage turiștii dornici să se pozeze sub flori. Și nu sunt puțini. Odată cu înflorirea cireșilor, înfloresc considerabil și profiturile hotelurilor, restaurantelor și parcărilor de lângă locurile populare pentru 花見 (privitul cireșilor). Dornică să văd Kyoto înflorit, am pornit către vechea capitală în sâmbăta celui mai aglomerat weekend posibil. Pe drumul filosofilor, celebra cărare înflorită ce duce spre Templul de Argint, o mulțime de oameni se plimbau în pas alert, făcând poze și filme sub, între, cu și fără cireși. În mijlocul valurilor de turiști care veneau și plecau, era deosebit de greu să faci o poză, d-apoi să mai filosofezi la efemeritatea lumii și toate celelalte. Mai ales având în vedere că ai lăsat mașina parcată într-un loc nepermis, pentru că toate (TOATE???) parcările (cu plată serioasă) din apropiere erau pline. 

Cu toate astea, nu am putut să nu admir bucuria cu care japonezii priveau florile de cireș, ca și cum le-ar fi văzut pentru prima oară. Domnișoare în kimono-uri și domnișoare pe tocuri, bătrâni, copii, domni cu camere profesionale, străini de pe toate continentele, toți păreau fermecați de parcă asistau la un miracol ce se întâmplă o dată la mii de ani.

Cum este o conferință internațională în Japonia, organizată de o universitate Taiwaneză

2-4 aprilie 2014

M-am întors zilele trecute de la o conferință internațională organizată în Nagoya de către o suită de instituții taiwaneze. Recunosc, e prima conferință internațională organizată în afara țării la care particip, așa că nu pot să fac comparații decât cu ideea mea despre ce este o conferință internațională. Și concluzia acestei comparații (cu un ideal greu de atins, se pare), este că această conferintă internațională a fost un interesant schimb de experiențe și cărți de vizită. Și cam atât.

Primul semnal că ceva nu este în regulă a fost faptul că site-ul conferinței nu putea fi citit de pe mobil. În era smartphone-urilor, mi-a fost greu să cred că mai există website-uri care nu sunt optimizate pentru mobil. Apoi, faptul că nu funcționau diverse link-uri... inclusiv cel prin care trebuia să fac plata pentru înregistrare... Apoi, faptul că proful meu cu doctorat luat la Nagoya habar nu avea de această conferință. A fost îndeajuns de politicos încât să îmi explice că această conferintă, axată pe educație și psihologie, este, probabil, mai axată pe educație decât pe psihologie, și că în Japonia educația și psihologia sunt două arii destul de îndepărtate încât să nu mă aștept să întâlnesc vreun prof de la facultatea de Psihologie din Nagoya... dezamăgitor, pentru că, pe lângă check-ul din CV, acesta era un scop secund al participării mele la conferință. 

Ok, și a venit ziua deschiderii conferinței. Zi fericită în care am aflat că în același spațiu (și timp) se vor desfășura simultan 3 conferințe, nu una: o conferință pe chestiuni e- (e-tehnologie, e-educație și e-nu mai știu ce), o conferință pe business și management, și o conferință pe educație și psihologie (la care mă înscrisesem eu). Astfel încât, într-o sală de ceremonii eram prezenți toți din toate domeniile, foarte, foarte interesați de fiecare din celelalte domenii. Am asistat la o deschidere maiestuoasă, cu speech-uri diverse în diverse forme ale limbii engleze (mai mult sau mai puțin inteligibile). Descoperirea zilei a fost că există japonezi care vorbesc foarte bine limba engleză. Ok, era un tip din nu știu ce minister al Japoniei care a ținut o prezentare lungă despre tot felul de chestii e-... destul de interesantă și pentru o persoană care nu e specializată în e-. A urmat un cocktail party să spunem, cu mâncare și băutură fără alcool (prezenți mulți musulmani). Cam singura chestiune care explică modul în care s-a folosit taxa de înregistrare. Plus pauzele de cafea, în care am primit, din belșug... cafea. A fost o ocazie bună de exchange cu persoane din toată lumea, mai puțin psihologi, dar călduroși și având o atitudine parentală față de mine, care eram tratată ca un copil. 

A doua și a treia zi au fost sesiunile de prezentări orale și poster. Conferința noastră pe educație și psihologie s-a ținut într-o sală minusculă în care încăpeau 10-20 de oameni maxim. Oricum, nici nu era nevoie de mai mult spațiu pentru că la fiecare sesiune se prezentau doar cei care prezentau, și nici aceia, de cele mai multe ori. M-am convins că mai toți sunt specialiști în educație și nespecialiști în cercetare, dar foarte pasionați de schimbarea lumii în bine prin îndrumarea și sprijinul copiilor și adulților defavorizați sau nu. Sesiunea de postere a fost, de asemenea, foarte friendly și lipsită de audiență, așa încât cei care aveau de prezentat într-o anumită sesiune au prezentat între ei, indiferent de specializare. Astfel, am ascultat prezentarea posterului unei dentiste tailandeze care s-a implicat într-un proiect de dezvoltare personală a studenților la medicină dentară, și a unui specialist în business și marketing care a prezentat o cercetare asupra elementelor ad-urilor de pe rețelele de socializare care favorizează răspunsul (e.g. like-ul) utilizatorilor. La sfârșitul acestei prezentări, o profesoară (tailandeză) a menționat faptul că în ziua de azi, copiii pierd timpul pe rețelele de socializare în loc să învețe, iar tipul care prezentase (un corean) a replicat că asta nu e specializarea lui și că el este interesat să facă bani, nu să îi facă pe copii să învețe. La care tailandezele au început să-l bârfească pe tipul corean, spunând că e lipsit de inimă. Cam asta e ce se întâmplă atunci când faci o conferință cu oameni din toate domeniile care sunt foarte interesați și pregătiți în toate domeniile. Ah, am uitat să menționez faptul că am văzut câteva postere deosebit de interesante, unele fiind formate din foi A4 pe care fuseseră imprimate niște slide-uri Power Point (în cel mai bun caz) sau niște pagini Word (în alt caz), totul alb-negru. M-a durut teribil noaptea pierdută să creez un poster plăcut ochiului și minții, timpul pierdut frământându-mă unde să imprim un poster B0 în Japonia, și banii pierduți pe imprimarea lui propriu-zisă, după ce am aflat unde. 

După cum am spus, sesiunile au fost cam singuratice, pentru că toată lumea era mai interesată să viziteze Japonia decât să asculte prezentările altora (sau să-și prezinte propria lucrare). În prima zi s-a organizat chiar un tur (la care nu am participat pentru că trebuia să achit o taxă în plus) al unei berării din Nagoya și a universității. Participanții au fost foarte încântați că organizatorii s-au gândit să planifice un tur al unei berării japoneze, deoarece o berărie japoneză este un loc unde poți cunoaște în profunzime cultura japoneză. Părerea tuturor a fost că turul s-a dovedit a fi interesant, dar... o berărie???

Însă Nagoya era înflorată și călduroasă, așa că restul nu a prea contat.