În cantonament cu clubul de dans, partea a doua

Sau, mai exact spus, partea a treia. Am participat și la cantonamentul de vara trecută, despre care am ales să nu scriu nimic. Eram în toane mai bune atunci.

Cantonamentul de primăvară a ținut patru zile. De joi până duminică. S-a desfășurat în același loc ca vara trecută (altul decât cel de acum două veri): o pensiune tradițională japoneză, aproape de muntele Fuji, la trei ore cu mașina de Shizuoka.

Deși au trecut mai mult de doi ani de când sunt aici și de când frecventez (cu multe absențe) clubul de dans, recunosc că încă nu încetez să mă minunez descoperindu-l. Descoperind ceea ce înseamnă bukatsu, ceea ce cred membrii lui că înseamna, descoperind felul în care gândesc membrii lui și așteptările lor. O cascadă de uimire și frustrări, a cărei putere tot nu pare să scadă.

Dinainte să plecăm, dispoziția mi-a fost spulberată de o discuție dintre senpai (cei mai vechi membri ai clubului, printre care, nu știu când, m-am amestecat și eu) despre neseriozitatea kouhai (membrii mai noi). Se pare că la ultimele întâlniri la care au venit și absolvenții clubului să mai ofere din experiență și înțelepciune novicilor, kouhai s-au purtat nerespectuos, și mulți au lipsit, astfel încât absolvenții nu s-au simțit prea grozav. În consecință, senpai (fetele de anul 3) au scris niște e-mail-uri prin care și-au cerut iertare absolvenților pentru neseriozitatea kouhai și au promis că vor coordona cu mai multă severitate clubul: asta însemnând să le țină morală kouhai în timpul cantonamentului. Am citit replicile senpai de pe grupul de chat în care sunt și eu inclusă (de fapt, am intrat în club cu jumătate de an după senpai, dar în același an universitar, ceea ce mă face să am același statut comparativ cu kouhai de anii 1 și 2), refuzând să îmi exprim părerea, convinsă profund că lipsa mea de replică îi va enerva cumplit pe senpai.

Ca să o spunem mai drept, cantonamentul a pornit într-o atmosferă încordată dintre senpai (anul 3) și kouhai (anii 1,2). Iar eu, refuzând să mă aliez senpai, am pornit cantonamentul într-o dispoziție foarte, foarte proastă.

Întâlnirea din prima zi: ora de întâlnire 9:45. Am ajuns pe la 9:30, poate chiar mai devreme, și deja mai toți senpai și cei de anul 2 erau prezenți. Anul 1 întârzie. E 9:30 dar încep să sune telefoanele: oare X s-a trezit? Când vine? La ora 9:40, două fete de anul 1 încă nu apăruseră. Senpai încep să se agite, dând ochii peste cap. Sună telefoanele, dar nu primesc răspuns. Pe la 9:43, silueta unei fete de anul 1 se apare în câmpul vizual. Deși ajunge la locul întâlnirii înainte de ora stabilită, este certată de senpai: da, chiar dacă ora stabilită e 9:45, în mod normal vii mai devreme, ca să nu ne îngrijorezi. Fata de anul 1 își cere scuze. Mai lipsește o fată de anul 1, care ajunge cu vreo 5 minute întârziere. Urcă în autobuz și își cere scuze privirilor reci care o întâmpină. Ambele fete își vor cere scuze din nou la sedința din acea seară.

Folosirea timpului la japonezi e întruchiparea lipsei de eficiență. Dacă tot vor să ne întâlnim la 9 jumate, de ce nu stabilesc ora de întâlnire la 9 jumate? ar gândi o gaijină ca mine. Dar nu, lucrurile nu se fac așa simplu. Ora de întâlnire stabilită și ora la care întâlnirea se produce sunt două lucruri diferite, care trebuie să rămână diferite și care niciodată nu vor putea deveni unul și același.

La urcarea în autobuz, o fată de anul 3 mă invită în ultimul rând: vino și tu cu noi, toate fetele de anul 3 stăm în ultimul rând! Ce-i cu segregarea asta?? am gândit, și m-am așezat lângă o fată de anul 2, ignorând invitația.

Înainte de a porni la drum, toți membrii se așază în cerc în fața autobuzului, în jurul șoferului, și spun în cor.

-Bună dimineața. Vă rugăm să aveți grijă de noi astăzi.

Autobuzul e închiriat doar pentru noi. Șoferul e angajatul unei firme care închiriază autobuze. Am plătit anumite sume de bani pentru acest drum. Probabil că nu-l vom mai întâlni vreodată pe șoferul de azi. După ce ajungem la destinație, coborâm din autobuz și liderul clubului verifică dacă nu am uitat ceva înauntru, ne asezăm din nou în cerc în jurul șoferului și îi mulțumim în cor.

Ajunși la pensiune, ne aranjăm în cerc la intrare. Liderul clubului, un băiat de anul 2, o cheamă pe proprietară și, în numele clubului, spune câteva cuvinte de salut, iar la sfârșit, cu toții în cor, mărturisim cuvintele magice intraductibile, care înseamnă orice și care pot fi spuse oricând fără să dăm greș: Vă rugăm să aveți grijă de noi/ Dorința noastră este să avem o relație bună ! (yoroshiku onegai shimasu).

Nu putem să pierdem vremea, ne spălăm pe dinți, ne schimbăm în hainele de antrenament și fugim în sala de dans. La ora 1 începe antrenamentul de după-amiază. Avem grijă să ajungem măcar cu un sfert de oră înainte: cei din anii inferiori trebuie să pregătească băuturile, să dea cu mopul, să pornească reșoul. Oricum, orice lucru care în mod oficial începe la o anumită oră, în mod neoficial începe cu mult înainte, așa că ne grăbim să ajungem cât mai repede. Preferabil înaintea senpai, chestiune destul de dificilă, pentru că sunt cei mai rapizi și cei mai lipsiți de treabă. Dacă cumva se întâmplă nenorocirea ca un senpai să ajungă înainte și să înceapă să dea cu mopul (vai, ce dezonoare), cei din anii inferiori fug pe lângă senpai, trăgând de mop, cerându-l insistent.

La ora 1 fix, ne adunăm în jurul liderului, care ține un speech motivațional. Încheiem momentul cu veșnicul yoroshiku onegai shimasu, și pornim antrenamentul, același antrenament, în aceeași ordine, pe aceeași muzică. Repetiția e mama învățăturii.

La ora 6 antrenamentul de după-amiază se încheie, și pornim să luăm masa de seară. Cu vreo 15 minute înainte, câțiva membri au plecat către pensiune să aranjeze masa – pensiunea e în stil self-service, adică aranjăm și debarasăm masa de unii singuri. Masa de seară în Japonia e cea mai bogată – nu există conceptul de Eu nu mânânc după ora 6, din pricină că nimeni nu termină școala/serviciul până la ora 6. Cina la ora 9 seara nu uimește pe nimeni (în afară de mine). Înainte de începerea mesei și la finalul ei, cineva spune câteva cuvinte: Masa pare foarte gustoasă. Să mâncăm mult pentru a avea putere la antrenamentul de seară. Poftă bună! etc. Nu mai e nevoie să spun că dacă cineva întârzie la masă, iese cu priviri date peste cap.

După ce toată lumea a terminat de mâncat și mulțumim pentru masă, avem vreo 10 minute să ne spălăm pe dinți și să mistuim cantitatea imensă de mâncare. Astăzi însă senpai pregătesc o întâlnire cu cei din anul 1. După masă, senpai și cei din anul 1 rămân în sala de mese, într-o atmosferă solemnă. Unul din senpai, cu un caiet de notițe în față, începe să le țină morală celor din anul 1: a lipsi fără motiv de la antrenamente sau a întârzia fără motiv este inacceptabil. Dacă nu puteți ajunge la antrenament, neapărat trebuie să comunicați asta liderului grupului și între voi. Dacă întârziați, nu intrați zicând bună ziua, ci vă cereți scuze în mod umil, arătând că vă pare rău cu adevărat. Clubul nostru menține relații foarte bune cu absolvenții care mai vin din când în când, sacrificându-și timpul personal pentru a ne preda, și nu dorim ca aceste relații să se înrăutățească. Să aveți grijă să manifestați o atitudine pozitivă față de absolvenți, să arătați că sunteți motivați să învățați, și să vă exprimați sentimentul de recunoștință. Când cineva vi se adresează, aveți grijă să răspundeți în mod clar, pentru că altfel noi nu ne dăm seama dacă ceea ce spunem s-a înțeles. Să devenim oameni serioși, nu oameni de care să ne fie rușine. Etc etc Cei din anul 1 răspund docil tuturor atenționărilor: da, am înțeles, așa este.

Urmează antrenamentul de seară de la ora 7 jumătate la ora 9. Suntem obosiți și avem burțile pline, astfel încât ne mișcăm cu greu, dar suntem plini de energie spirituală și de chef de dans. De la ora 9 seara la ora 11, facem baie cu rândul, câte 3-4 odată. Cei care își așteaptă rândul, nu stau degeaba, ci continuă să se antreneze în sala de dans. De la ora 11 începe ședința. Fiecare spune, pe rând, care este obiectivul său pentru acest cantonament și care sunt remușcările sale pe acea zi. Fiecare vorbește cu o claritate și o seriozitate înspăimântătoare, numind obiective din cele mai concrete (să îmi corectez poziția când fac nu știu ce mișcare, să îmi îmbunătățesc expresia etc). Conținutul speech-ului se schimbă, odată cu schimbarea anului universitar: dacă cei din anul 1 dau exemple de obiective personale legate strict de dans, senpai vorbesc despre îndrumarea kouhai, despre crearea atmosferei, despre transmiterea de informații. Și acest speech e un prilej de reafirmare a statutului în grup.

După ședința care se termină la ora 12 noaptea, urmează morala către cei de anul 2. Senpai îi cheamă separat pe cei de anul 2, cărora le dăduseră în prealabil o temă de gândire: care sunt punctele tari și punctele slabe ale clubului, ce se poate face pentru a îmbunătăți activitatea, și care este rolul celor de anul 2 în coordonarea clubului. Cei din anul 2 își aduc propriul caiețel cu notițe, și liderul grupului (care e în anul 2), răspunde docil întrebărilor reci ale senpai. Punctul slab al clubului este îngăduința prea mare și faptul că regulile nu sunt îndeajuns de stricte: până la urmă vorbim de un bukatsu (note: în Japonia se face diferența între bukatsu și saakuru, două forme de cluburi, primul fiind caracterizat de o strictețe care lipsește celui de-al doilea). Așa că de acum în colo vom fi mai stricți în ceea ce privește absențele, întârzierea și atitudinea necorespunzătoare a celor din anul 1 etc etc.

Discuțiile continuă în noapte. Mi-e oricum împosibil să dorm, știindu-mă în aceeași cameră cu alte 5 persoane. În sfârșit se luminează afară, e ora 5 jumătate, nu am dormit deloc, mă ridic și mă pregătesc pentru o nouă zi, la ora 7 e micul dejun, de la 8 începe antrenamentul de dimineață.

Urmează alte trei zile la indigo.

În următoarea seară, după ce mă întorc în cameră (am uitat să menționez că și camerele sunt pe nivele, cei din anul 1 stând cu cei din anul 1, și eu cu senpai), le găsesc pe două dintre senpai vorbind în șoaptă, bineințeles, din nou, despre atitudinea necorespunzătoare a kouhai. Mă bag în pat, prefăcându-mă că dorm, deși mi-e imposibil să adorm ascultându-le vocile.

-Oare și noi eram așa când eram în anul 1? Nu, pentru noi senpai erau altfel, îi respectam, ce spuneau senpai era lege, nu ne comportam așa nerespectuos. Știi, îmi pare bine că am nimerit în aceelași an cu tine, uite, eu n-aș fi reușit să mă înțeleg cu cei din anul 2, iar cei din anul 1 sunt lipsiți total de aptitudini sociale, ăștia sigur se vor chinui foarte mult după ce vor ieși în societate (note: a deveni om al societății înseamnă a termina o școală și a fi angajat). Știi, uneori nici cu H (altă senpai tot de anul 3 dar care e cu un an mai mică) nu reușesc să mă înțeleg bine, chiar simt că e cu un an mai mică, uneori se poartă așa copilărește.

Teoria despre diferența enormă dintre 21 și 20 de ani. Eu ce să mai spun... decât atât: ce caut eu aici???

(8 martie 2016)

Japonia, țara singurătății

23 ianuarie 2016

Nu zic, singurătatea poate fi simțită oriunde și în foarte multe feluri. Dar Japonia ține să-mi arate cum reușește să educe spiritul singurătății, sau, mai optimist spus, al solitudinii, în locuitorii săi. A trăi, a mânca, a călători singur, e atât de firesc în Japonia, încât mă surprinde. Obișnuită cu mersul la toaletă împreună cu colegele de clasă, mi-e încă greu să înțeleg cum japonezii, mulți dintre ei foarte tineri, reușesc să se simtă bine în solitudine.

Primul lucru care îți atrage atenția este numărul mare de persoane care mânâncă în oraș singure. Fără însoțitori, fără conversația de înainte și după masă. În grabă, butonând din când în când telefonul mobil și sorbind cu zgomot din tăiței. Mâncatul în oraș nu e o sărbătoare, nu e o ocazie, nu e o distracție; mâncatul în oraș are doar o funcție practică, aceea de a-ți potoli foamea. Și, deși mulți salarymen și salarywomen iau pauza de masă în același interval orar, preferă să mânânce singuri. Nici tinerii nu-s o excepție: văd o mulțime de studenți care mânâncă singuri la cantină. E o manifestare a singurătății, sau a solitudinii? Depinde de persoană. Unii n-au cu cine, alții au, dar preferă să fie singuri. Pentru că atunci când ești singur, ești liber. Liber să faci ce vrei, să mânânci cât de repede/încet vrei, să te gândești la ce vrei, fără să te macine vreun pic dacă interlocutorul tău se simte bine sau e deranjat în vreun fel de existența ta.

Apoi, multă lume călătorește singură. Poate n-ai să îți dai seama de asta la început. Dar pe parcurs, mai ales când urcă în tren un grup de gaijini (pentru că întotdeauna gaijinii sunt în grup), vei realiza câtă tăcere a fost în tren până atunci. Nimeni nu vorbește cu nimeni. Cei treji, butonează la telefon sau citesc. Ceilalți, dorm, în picioare, pe scaune, sau pe umărul necunoscutului de lângă.

Și această multă lume, formată din japonezi solitari, nu călătorește de una singură doar de acasă la serviciu și înapoi, ci și de plăcere. Călătoria de unul singur în scop turistic e extrem de practicată, și mai ales de tineri. Pentru că poți să mergi unde vrei, să stai să te holbezi cât vrei la exponatele dintr-un muzeu, să mânânci când ți se face foame și să fii în orice dispoziție vrei, fără să te preocupe mereu și mereu ce vrea/simte tovarășul tău de călătorie. Ce poate fi mai relaxant decât asta?

Dacă e solitudine sau singurătate, dacă e firească sau bolnăvicioasă, nu știu. Dar simt, undeva în străfunduri, că e intim legată de marea tristețe japoneză, care îi face pe mulți să-și taie venele sau să se arunce în fața trenurilor. Ca o gaijină care nu înțelege nimic din sufletul japonez, și care îi privește ca pe niște specimene ale căror suflete vibrează în unde ciudate, am senzația că întâlnesc deseori tineri umbriți de o mare durere.

Japonezii spun că nu există persoană care să nu cunoască pe cineva care s-a sinucis. Un coleg de clasă din gimnaziu, un coleg cu care ai lucrat, odată, demult, la un proiect. Oricine știe pe cineva. Din fericire, încă n-am ajuns să știu pe nimeni. Nu știu nici măcar cine a fost acela pe care l-am călcat cu trenul iarna trecută.

Și totuși, marea tristețe japoneză e atât de aproape. Vorbești azi cu un tânără zâmbitoare, serioasă, muncitoare, vorbești despre vreme și proiectele de seminar, nu știi prea multe despre ea, nici nu te preocupă prea tare.

Și, la un moment dat, tânăra muncitoare nu mai apare la orele de seminar. Nici proful, nici colegii nu știu prea multe. Se crede că ar avea niște probleme emoționale. Nu apare nici la următorul seminar, nici la următorul. Proful spune că a vorbit cu părinții, că acum e într-un program de consiliere, că hrănită cu SSRI, că va reveni după vacanță.

A trecut vacanța și n-a revenit. Are 20 de ani, nu știu mare lucru despre ea. Dar îmi vine s-o îmbrățișez, în gând, și s-o întreb: de unde atâta tristețe? 

Alături de mine, o altă colegă care muncește cu o seriozitate înfricoșătoare, învață pentru fiecare curs, vorbește cu toată lumea folosind formule de politețe și are ca poză de profil pe chat un iepuraș, povestește că și ea a făcut, în anul 3, o pauză de o jumătate de an. Cum, ea, întruchiparea seriozității, a conștiinciozității și politeții? De ce? o întreabă o colegă. Nu înțelegeam ce sens are viața, ne răspunde ea.

Și atunci, îmi aduc aminte un moment în care eram numai noi două și făceam copii, și mi s-a părut că văd o mulțime de semne de tăieturi pe încheieturile mâinii ei. Dar mi-am zis că mi se pare. Poartă mereu bluze cu mâneci foarte lungi. La cursul de psihiatrie, subliniază de mai multe ori factorul cu cea mai mare putere de predicție a sinuciderii: existența încercărilor anterioare. Și apoi îmi aduc aminte că o persoană cu același nume ca al ei mi-a apărut pe Facebook la prieteni sugerați. Dar, văzându-i poza de profil, mi-am zis că nu poate fi ea. Nu era o poză cu iepurași sau pisicuțe. În poză, un personaj de animație strigă din toate puterile, răspândind salivă în jur: Nu vreau să mor! Nu vreau să mor!

Cum merg lucrurile într-o universitate japoneză

16 ianuarie 2016


Universitatea din Shizuoka e de nivel mediu. De fapt, cineva mi-a spus, odată, că Shizuoka, și oamenii ei, în general, sunt de nivel mediu. Salarii medii, temperaturi medii, oameni medii. Dintr-o perspectivă japoneză, locul ideal. Până la urmă, a fi mediu e visul și datoria oricărui japonez.

Prin urmare, și universitatea de stat a prefecturii e de nivel mediu. Fonduri medii, studenți medii, rezultate medii.

Și cu toate astea, de când am ajuns m-a uimit nivelul mediocrității japoneze. E clar: mediocritatea românească și cea japoneză sunt la nivele mult diferite. Mediocritatea japoneză e cam la nivelul performanței românești. Adică un student cu rezultate bune (nu extraordinare) din facultățile noastre, ar ajunge de nivel mediu în Japonia.

Studenții japonezi pe care i-am întâlnit sunt foarte uniformi ca nivel și au o formare de bază foarte bună. Nu excelează în creativitate, dar au cunoștințe fundamentale bune, procesează foarte repede și lucrează cu seriozitate, în stilul japonez al lucrului bine făcut. Nu sunt deloc agresivi în câștigarea de puncte și note, în timpul cursurilor obișnuiesc să doarmă, nu își exprimă ideile decât dacă îi întrebi, iar atunci se exprimă cu o fluență și coerență la care nu te-ai fi așteptat de la cineva care nu deschide gura decât ca să caște. Sunt curioasă cum gândesc studenții de la universitățile de top.

Revenim la universitatea în sine. Am putea să începem de la secretariat, unde niște japonezi foarte politicoși au grijă să te sune pe tine, studentul, pe mobil, ca să îți reamintească deadline-ul pentru pregătirea a nu știu ce documente sau să îți spună ca cineva ți-a găsit cardul de autobuz (nesemnat, dar in care erau salvate datele tale personale) și că acum îl poți găsi la secretariat.

Evident, lucrurile merg smooth și cât se poate de automatizat. Fiecare student primește un ID cu parolă pentru a-si putea vedea notele, a accesa fișiere de curs, a uploada proiecte de final, a accesa baze de date plătite de universitate, a utiliza computerele din universitate, și, mai ales, a avea acces la serviciul de wifi al universității. Pe lângă asta, studentul mai primește un card (carnetul nostru de student) cu care poate intra la bibliotecă (pi-pi), poate împrumuta și înapoia cărți scanandu-le (pi-), poate printa situații școlare, bilete de reducere la transport (doar 30%), rezultatele analizelor de sănătate, și altele și altele, fără a face cereri, a aștepta la cozi și a se certa cu secretarele. Heaven.

Pe lângă asta, studentul se bucura de un mediu numai bun de învățat și cercetat. În scop academic, poate folosi imprimanta facultatii, pe gratis, poate folosi laboratorul specializării sale (unde are computere, imprimanta, frigider, cuptor cu microunde și altele și altele), poate folosi mini bucataria de la fiecare etaj al clădirii, sau mini baia cu duș, poate folosi mini-biblioteca specializării unde găsește ultimele numere din Journal of Personality and Social Psychology (varianta pe hârtie), poate utiliza sala de experimente pentru interviuri sau alte cercetări, și poate lua o pauză la cafeneaua din corpul unde are cursuri, sau se poate gândi la nemurirea sufletului, privind de la etajele superioare ale clădirii către oceanul pacific.

Bine, ar zice unii, dar până la urmă, studentul ăsta plătește taxe de școlarizare de 5000$ pe an. Corect. Sărmanul student japonez (sau mai bine zis, sărmanul părinte de student) plătește taxe de rupe. Fara buget-taxe, fără burse de merit sau studiu. Astfel încât studentul e nevoit să lucreze part-time. Sau să împrumute o bursă de studiu pe care o va returna după angajare, în nu știu câte sute de ani. Așa ca mai bine lucrează part-time.

Din fericire pentru student, nu trebuie să caute prea departe un part-time. Poate lucra chiar la universitate: ca asistent al profului (făcând muncă de birou, nu predare), ca supraveghetor la examene, ca oferitor de informații pentru cei veniți din afara universității la diverse evenimente, ca asistent la bibliotecă sau ca vânzător la cafenea. Știți, tot voluntariatul pe care îl fac studenții români (introducere de date pentru prof, supraveghere examene), în Japonia se plătește.

Dar cursurile? Veți întreba. Dar procesul de învățare?

Cursurile... Cursurile provoacă diverse nivele de somnolență, la care unii pot rezista, dar majoritatea, nu. Se citește de pe niște slide-uri înghesuite, evaluarea se face pe bază de prezentări citite de pe niște slide-uri înghesuite, pe bază de proiecte, comentarii scrise la finalul cursului, și inspirația profesorului. N-as fi crezut vreodată ca am să apăr sistemul de învățământ românesc, dar... E nasol și la case mai mari. Ceea ce îmi place și mi se pare o idee bună (poate pentru ca privesc lucrurile având un background lung în domeniu) este ca se oferă informație foarte variată și de complexitate înaltă, încă din primii ani. Spre exemplu, studenții de anul  2 (de fapt primul an în specializare) au un curs în care sunt nevoiți să citească articole din jurnale internationale, înainte să învețe ce e ăia un test t. Eu cred în expunere și cred ca e mai important să vezi ce se poate face in domeniul asta, ca să știi unde va trebui să ajungi, decât să înveți totul de la simplu la complex, să trăiești anii facultatii crezând ca cercetarea în psihologie înseamnă să faci două corelații, și să auzi despre mediere și moderare abia la master.

Bunele maniere (și respectarea lor) în mijloacele de transport japoneze

16 martie 2015

Nu ai nevoie de un manual de bune maniere ca să nu fii considerat necioplit atunci când urci într-un mijloc de transport japonez. Majoritatea regulilor sunt de bun simț. Spre exemplu, fumatul este interzis. Spre exemplu, e draguț să oferi locul unei persoane în vârstă sau unei mame cu un bebe. Spre exemplu, e politicos să nu vorbești în gura mare și, în genere, să nu îi deranjezi pe cei din jur prea tare. Aceste reguli nu au nimic japonez în ele, sunt, până la urmă, niște reguli elementare de trai în comun.

Hai să trecem la regulile japoneze. În primul rând, pentru toți gaijinii care vizitează țara soarelui-răsare, e bine de știut faptul că în mijloacele de transport japoneze este interzis vorbitul la telefon. Și lumea chiar respectă treaba asta. Pentru că în momentul în care un individ are curajul să răspundă la telefon, toate capetele se întorc, enervate, către el. E dificil să reziști unei astfel de presiuni sociale. Adevărat, mai dai peste persoane care vorbesc la telefon, dar de obicei o fac în șoaptă, mai degrabă ascunzându-se: Da, da, sunt în tren, te sun mai târziu. A, și mai sunt și gaijinii. Se pare că, pentru cei din jur, conversația altuia la telefon este mai deranjantă decât conversația între două persoane (spun studiile), și de aceea se interzice vorbitul la telefon în mijloacele de transport în comun. Pentru cei care au cunoscut, fără să vrea, în trenuri și autobuze românești, poveștile de viață ale unor străini, povestite la telefon, sunt sigură că această minunată regulă japoneză va suna divin. 

Continuând cu o regulă referitoare tot la utilizarea telefonului mobil, trebuie să precizez că în trenurile japoneze există Priority seats, scaune rezervate persoanelor în vârstă, mamelor cu copii, femeilor însărcinate, persoanelor cu handicap, etc. Voi reveni la ele. În preajma acestor scaune, este interzisă total utilizarea telefonului mobil. Pasagerii sunt rugați să își închidă telefonul dacă stau în apropierea scaunelor prioritare. Și chiar am văzut de câteva ori cum conductorul de tren (ăla cu anunțurile), trecând prin vagoane, atenționează pasagerii din preajma scaunelor prioritare să-și închidă telefoanele. Pentru că da, toți japonezii butonează telefonul mobil în tren. 

Revenind la priority seats, trebuie să spun că trenurile locale nu au locuri rezervate, așa că fiecare se așază dacă și unde poate. Deși ne-am fi aștepta la asta, în Japonia nu prea se practică cedarea scaunului persoanelor mai în vârstă. De ce? Nu pentru că ar fi nesimțiți cei care se așază, ci pentru că persoanele în vârstă refuză să primească locul, chiar și atunci când li se oferă. Și situația e extrem de penibilă, pentru că individul care s-a ridicat nu mai poate să se așeze la loc, bătrânul oricum nu se așază, iar cei din jur nu au curajul să se așeze. Și așa rămâne un loc gol și trist pe care nu se așază nimeni. Nu știu exact de ce anume nu vor bătrânii să primească locul ce li se oferă. Una din explicațiile care se vehiculează este că bătrânii japonezi nu-și acceptă vârsta, și nu consideră că ar avea nevoie de loc. Pentru că, vă spun, bătrânii japonezi sunt plini de viață. Unii se simt de-a dreptul jigniți, gândindu-se că încă nu au vârsta la care să li se ofere scaunul în tren. O altă explicație ar fi dată de simplul respect față de celălalt, chiar și mai tânăr: primind locul, bătrânul s-ar simți prost pentru cel care l-a oferit, pentru că acum celălalt trebuie să stea în picioare. Recunosc, există și cazuri în care bătrânii primesc locul, chiar bucuroși. Dar există și multe cazuri în care nu. E o chestiune dificilă. Eu evit problema prin a refuza să mă așez când prevăd că trenul se va aglomera. 

Când vine însă vorba de priority seats, chiar și atunci când trenul este aglomerat, lumea evită să se așeze în acele scaune. Am fost martoră la un moment drăguț într-o zi: doi bătrâni, un bărbat și o femeie, destul de în vârstă, intră în vagon și se așază pe două locuri, îngrămădiți între ceilalți pasageri. Doamna vede locurile libere prioritare, și îi sugerează domnului să stea acolo, pentru că era mai spațios. Domnul se pornește, însă la vederea semnului de Priority seats, râde și se întoarce: Astea-s scaune prioritare! Eu n-am certificare de scaune prioritare! Lasă că e bine aici. 

În fine, în mijloacele de transport japoneze, se păstrează liniștea. Deși nu e o regulă oficială (regula oficială e să nu deranjăm pe ceilalți), toată lumea vorbește în șoaptă. Așa că, de fiecare dată când urcă în tren un grup mai vesel, tot ce vorbesc membrii săi se aude perfect în vagon, și iarăși, capete se întorc, enervate, către sursa de zgomot. E de ajuns să vorbești normal, așa cum vorbim noi gaijinii între noi, ca să se audă. Deci nu exagerez când spun că japonezii vorbesc în șoaptă între ei (bine, mulți japonezi vorbesc în șoaptă oriunde,  nu doar în mijloacele de transport, inclusiv la prezentările orale de la cursuri, ceea ce mă scoate din sărite). Prin urmare, când se urcă niște gaijini în tren, se aude. 

Însă până zilele trecute, nu am crezut că i se poate atrage atenția cuiva că este prea zgomotos în tren. Era ora 18-19, ora la care se întorc acasă toți salary-men, și într-un tren plin de indivizi obosiți, adormiți și tăcuți, se urcă un grup foarte vesel de tinere. S-au așezat într-un capăt de vagon, lângă toaletă. Erau vesele și zgomotoase, vorbeau cu kuso (înseamnă rahat, și este unul din cele mai urâte cuvinte japoneze existente), și subiectul de discuție era ieșitul la băut/mâncat prin baruri. După vreo câteva minute de discuții hilizite, un domn la vreo 50 de ani, care stătea în picioare pe undeva pe la mijlocul vagonului, se pornește înspre colțul în care erau domnișoarele. Am crezut că se duce la toaletă. Dar nu, domnul li s-a adresat fetelor, pe un ton apăsat: Încetați odată cu vorba. Sau dacă vorbiți, vorbiți mai încet! Instant, în vagon s-a lăsat o liniște profundă. În spatele domnului, alt domn, mai tânăr, dădea din cap mulțumit, în semn de aprobare. Pentru următoarele câteva momente (ce mi s-au părut foarte lungi), domnul care le-a atenționat pe fete a stat, amenințător, în fața lor, fără să mai spună nimic. După care s-a întors la loc. Până la destinație, în vagon a fost liniște ca într-un muzeu.