S-a întors fata de la Japonia

11 februarie 2015

Și s-a întors fata de la Japonia. A aterizat în Otopeni, după vreo două zile jumate de mers pe tren, pe jos, pe avion, pe autobuz, prin aeroporturi, prin turbulențe, prin aer, pe uscat, pe mare, o jumătate de glob a străbătut fata ca să ajungă în patria mumă. După un an jumate de japonificare, fata a zis că a sosit timpul să se întoarcă, înainte să se japonifice de tot.

În aeroportul Otopeni, n-a întâmpinat-o nimeni cu pancarde și balonașe, cu Bine ați revenit acasă!, cu Welcome to Romania!, cu Ne pare așa de bine că ne onorați cu prezența dvs! Oamenii erau mari, înalți, bine-făcuți, și în lungime și în lățime, cu gura aprigă și ciubotele Gucci puțin stropite cu noroi. De fapt, era și greu să îți dai seama cât de bine erau ei făcuți în realitate, pentru că erau încotoșmănați în cojoace, cu glugi peste căciuli de oaie, fulare la nas, arătându-și numai ochii străpungători. 

A ieșit fata din aeroport, nemulțumită tare de întâmpinare, și a început să caute autobuzul spre Ieși prin parcare. Tare greu l-a mai găsit. Autobuzul, ca și toate celelalte mașini parcate, avea o culoare nedefinită, ceva între cafea-cu-lapte și gri-șoricesc. Oare de când plecase, se dăduse vreo lege care să stabilească singura culoare legală pentru mașini? Așa cum erau taxiurile galbene prin târgul Ieșilor, odată, demult? Și poate ar fi găsit autobuzul mai repede dacă n-ar fi avut și drumurile, și parcarea, și clădirile, și cerul, da, da, și cerul, fix aceeași culoare. O sinergie. Cerul părea că își vărsase cafeaua cu lapte peste pământ și peste drumuri și peste mașini și totul se amestecase într-o confuzie coerentă, astfel încât ți-era greu să îți dai seama unde începe un lucru și unde se termină. 

Și după o altă zi de mers, a ajuns fata acasă. Nu mai pusese piciorul într-o casă de om de două zile jumate. Și nu mai pusese piciorul acasă de un an jumate. A găsit toate lucrurile așa cum le-a lăsat, numai în hol a găsit gresie nouă, puțin scârțâitoare la pășit, pusă cu model modern, astfel încât rosturile să nu pară niciodată, dar niciodată, paralele. O feerie. Se pare că mama chemase iar câșlarii să facă niște artă în casă. Aveau și chiuvetă nouă, paralelă cu podeaua (cam tradițional), se pare, din cauza faptului că unul din câșlari scosese un dulap suspendat drept peste vechea chiuvetă. Bine ai revenit în România lucrului bine făcut. 

Dar biblioteca, biblioteca era tot acolo, și era plină de cărți, o mulțime de cărți, cărți noi-nouțe, și toate în română, așa, ca să te bucuri când citești, nu să-ți plângi de milă și de limitare că nu înțelegi un kanji, o grămadă de cărți de nici nu știa din ce parte să le apuce. Și ce căldură era în casă, lux, puteai să stai în tricou, nu altceva, căldurică numai bună să te așezi în pat și să citești.

Și după ce-a citit fata un Philip Roth (că-i place tatei) și-o Tolstaia (tot la fel), a pornit la drum să-și vadă Ieșii, să vadă sinergia, să vadă dacă mai trăiește Boby, câinele comunitar (da, da, să se facă ceva cu câinii comunitari, să se facă, da nu cu Boby, Boby e câinele NOSTRU comunitar). A pornit și a văzut cum avea alee pavată în fața scării, da strada încă mai avea semnele celor douăsprezece lucrări, tăiate și cârpite și iar tăiate, și la pubela de gunoi a întâlnit pe cei care vor fi amintiți în istorie sub numele de hoți din tomberon, și toate drumurile, de aceeași culoare cu cerul, un cer de țară baltică, noroc că n-aveam bălți. Și a văzut grupurile de tineri care stau la scară și filosofează la o sămânță, și bieții bătrâni care așteaptă poștașul să vină cu pensia ca să se poată certa cu casierița de la Billa că nu s-a aplicat reducerea, reducerea de la casă, păi uitați-vă, doamnă, scrie pe bon, reducere de 20%, asta e 50 de bani, păi cât să fie, calculați și dvs. Și și-a văzut prietenele, abia ieșite de pe băncile facultății, care își pregăteau un concediu în Tenerife, și Palas-ul, tot plin de marmore și granituri de era să își rupă o coastă după prima ninsoare de ce lunecau și străluceau. Și s-a dus în supermarket, și ce să vadă? O bogăție! Brînză de vaci și brânză-telemea, telemea de capră, urdă de oi, brânză fetta, mascarpone, caș, cașcaval, unt, uuunt, lapte, lapte cu 2% grăsime, lapte cu 3% grăsime, și pastramă, pastraaamă, și hălci de carne, și șunci și bacon, și cartofi care se vând la kilogram, nu la bucată, și meeere, tot la kilogram, și tot felul de lucruri la kilogram, la bax, la sac, să-ți ajungă, să știi că mânânci, nu așa. Și murături, murătuuuri, în oțet și-n saramura, săraca fată, își umpluse coșul de parcă venise din Africa, nu de la Japonia. 

Și când ajunge fata la casă, scoate cardul ei de la Japonia, că doar na, n-o să scoată cardul de România, că n-avea, își închisese toate cardurile că ăștia iau comisioane lunare cât un kil de roșii. Roooșiii. La kilogram, nu la bucată. Și dă fata să plătească așa, cosmopolit, cu cardul. Numai că nu funcționează cardul. Îl trece casierul o dată, de două ori, de șapte ori, prin cititorul de carduri, și tot Card Invalid scrie, România asta, te invalidează imediat. Și uite așa a renunțat la brânză și la murătură, și la toate bunătățile alea care se vând la kilogram. Uite așa, ca să nu te dai emancipată. 

Și a mers fata, pe jos, că doar târgul Ieșilor poate fi străbătut cu piciorul de la un capăt la altul, și a revăzut Piața Unirii, unde refăceau pasajul subteran, de n-aveai pe unde să treci, decât pe deasupra, de te înjurau șoferii și te amendau polițiștii, și tot bulevardul Ștefan cel Mare, frumos pietruit și foarte deschis, așa, ca să poți vedea cerul cafeniu, și apoi a început să ningă și ningea cu fulgi, închipuie-ți, ce fericire, și în ninsoare, pe o bancă, un domn cu o chitară cânta, cânta în ninsoare, cu glas de român, și toate cuvintele alea sunau ca o limba exotică: grai, lăuntric, suflet, tremurau cuvintele alea așa cum se cutremură sufletele când se pregătesc să iasă în lume sau s-o părăsească: chip, strălucire, chemare... și uite așa, auzind fata cuvintele astea care sunau ca o limbă exotică, așa a apucat-o un dor, dor de ceva, dar nu știa de ce. Dor. Japonezii nu pot să traducă acest cuvânt.

Trăind într-o casă japoneză sau Cum se curăță un tatami

29 ianuarie 2015

Față de casele japoneze am, ca față de mai toate lucrurile japoneze, o atitudine ambivalentă. Ezit între adorație și ură. Admir arhitectura caselor vechi, imperfecțiunea grădinilor japoneze, frumusețea panourilor pictate, minimalismul, simplitatea decorurilor, claritatea materialelor naturale. Da, dacă va fi să trăiesc într-o casă japoneză, într-una tradițională, cu tatami și grădină cu pietre aș vrea să trăiesc... gândeam și, uneori, mai gândesc.

Singura problemă a purității naturalului, minimalismului și efemerității arhitecturii japoneze, este nivelul de confort. Care se menține, undeva, puțin (foarte puțin) deasupra liniei zero. Casele japoneze (tradiționale sau moderne, în stil japonez sau occidental) sunt lipsite total de confort. Aș putea spune că sunt făcute cel mult pentru a-și apăra locatarii de ploaie. Ca o umbrelă. Cam asta e funcția lor principală.

Atitudinea mea ambivalentă față de casele japoneze se manifestă prin dezamăgirea profundă pe care o resimt față de funcționalitatea lor. Casele japoneze sunt făcute (literalmente) din hârtie. Pereții sunt cam la fel de groși ca o foaie de carton, iar ușile din interiorul casei au subțirimea și duritatea unei sugative. În plus, încălzirea centrală nu s-a inventat încă în Japonia, și nici izolația termică. Adică, să fim serioși, cine s-ar gândi să izoleze termic niște pereți din hârtie?

Ca să recapitulăm, casele japoneze nu sunt făcute pentru un trai confortabil. În primul rând, sunt groaznic de friguroase în sezonul rece. Încălzirea se face, în principiu, cu un radiator sau cu ajutorul aparatului de aer condiționat, ambele lăsate să funcționeze în funcție de cât de economicos și răbdător la frig este proprietarul. Oricum, căldură nu fac mai multă decât ar face un calculator sau TV ținut aprins și oricum, căldură nu fac decât în camera de zi, eventual în dormitor. Așa că în baie, pe holuri, sau în bucătărie,  e un frig de-ți îngheață respirația. Nu glumesc. Dimineața, când mă trezesc, îmi observ, contemplativă, aburii albicioși care îmi ies din nări și din gură. Cam așa de frig e într-o casă japoneză.

În al doilea rând, tot din pricina pereților de hârtie, casele japoneze nu cunosc noțiunea de intimitate. Orice șoaptă dintr-o cameră poate fi auzită din orice altă cameră, chiar de la alt etaj, chiar de la vecini. Este firesc să aud conversația vecinilor sau mașina lor de spălat, care își face treaba, conștiincioasă, în fiecare dimineață de la ora 6:30.

Da, da, îmi vor spune japonezii, casele sunt friguroase și nu există intimitate, da, însă ce poți face într-o țară lovită de cutremure? Casele japoneze sunt făcute să reziste cutremurelor, nu frigului. Sunt ușurele ca vântul, subțirele ca foaia de hârtie și rezistente la cutremure de grad 7. Ce preferi, o casă călduroasă care să se prăbușească la primul cutremur, sau una din hârtie care să facă față tuturor zguduirilor?

Nici nu mai știu de câte ori am auzit scuza asta. Japonezii chiar o cred. Adică, pe bune, voi, inventivilor, voi, maeștrilor tehnologiei de ultimă generație, voi care ați construit shinkansenurile și inventat luminile LED, nu puteți concepe ideea unei case ATÂT călduroase, CÂT ȘI rezistente la cutremure? Ce poate fi atât de paradoxal la această alăturare?

În plus, cutremurele mari vin o dată, de 2, de trei ori într-o viață. Nu e ca și cum ne-ar scutura la fiecare două zile un cutremur de gradul 8. Pentru astea două-trei dăți, sunteți în stare să îndurați înghețul din case și sforăitul vecinului? Mi se pare mie, sau resimt puțin masochism?

Ok, noi, gaijinii învățați cu încălzirea centrală și izolația termică, ne plângem degeaba, ca niște inadaptați ce suntem. Japonezul s-a născut, a crescut, și încă mai trăiește într-o casă friguroasă din carton, și nu se plânge. Trăiește cu ideea că ăsta e prețul pe care trebuie să îl plătească pentru a supraviețui cutremurelor. Și până la urmă, cât durează frigul? O iarnă. În care nici măcar nu e îndeajuns de frig cât să ningă. Rabzi un pic și trece.

Capacitatea japoneză de a răbda are proporții cosmice.

Adevărul e că până și eu, friguroasa friguroșilor, am început să mă obișnuiesc cu frigul din casă și respirația-mi aburindă. Omul are o putere incredibilă de adaptare. Până la urmă, chiar așa e: rabzi un pic și trece. Trece până și nemulțumirea și șocul inițial. Până la urmă, nota asta nu e decât un ultim zvâcnet al gaijinismului din mine.

Revenim la traiul într-o casă japoneză. Apartamentul nostru din Hamamatsu e construit în stil japonez: podeaua e acoperită cu tatami, ușile sunt panouri din hârtie și avem dulapuri gigant de depozitat futon-urile. Iubesc apartamentul ăsta. E groaznic de friguros, e vechi, și în fiecare dimineață mă trezesc în sunetul mașinii de spălat a vecinului, dar iubesc apartamentul ăsta. Îmi plac ferestrele mari (a, da, o altă hibă frecventă a caselor japoneze este lipsa completă a luminii naturale, uneori însoțită de lipsa completă a ferestrelor, dar aici am avut noroc), îmi place lumina care îl inundă, curățenia podelelor acoperite cu tatami și veranda imensă, de unde pot privi câmpurile de orez.

Din păcate, bucuria de a trăi într-o casă japoneză este însoțită (pe lângă nivelul zero de confort) de nesiguranța în ceea ce privește întreținerea ei. Contractul ne cere ca, la plecare, să înlocuim toată podeaua cu tatami noi și toată hârtia de pe uși cu una nouă. Nici nu mă gândesc să calculez cât ne-ar costa treaba asta, pentru că enormitatea sumei m-ar deprima pentru eternitate. Așa că încercăm, pe cât putem, să menținem podeaua și pereții în cea mai bună stare posibilă, poate-poate vom fi scutiți de la a le schimba. 

Ok, gaijino, spune-mi acum cum se curăță un tatami. Habar n-aveam. S-a strâns praful și eu am avut geniala idee de a încerca să-l șterg cu un șervețel umed, de ăla de curățat suprafețe lucioase. Rezultatul a fost că tot praful s-a impregnat în tatami, dându-i o culoare nesănătoasă. Bun, acum ce mă fac? Am reușit să distrug tatami-ul. Fac căutări pe internet, mă documentez în biblioteci, cer sfatul gospodinelor înțelepte. Primesc tot felul de soluții, de la curățarea cu frunze de ceai verde, la utilizarea de substanțe chimice pentru uciderea dăunătorilor. Da, dar problema mea nu sunt dăunătorii, ci mizeria. Ce mă fac cu mizeria? Eventual, după o serie de încercări și erori, am ajuns să stăpânesc arta de întreținere a tatami-ului. O împărtășesc.

Ghidul de întreținere a podelei tip tatami pentru proști

1.       Fără încălțări și mobilă pe tatami. Pe tatami se merge în picioarele goale (preferabil bine îmbăiate și înmiresmate în prealabil) sau cel mult, cu șosete. Fără papuci de casă. Fără mobile. Târșâitul picioarelor mesei este interzis. Tatami-ul nu trebuie atins nici măcar cu o floare, altfel poate fi zgâriat, și nicio magie nu are puterea să repare un tatami rănit.

2.       Tatami-ul se curăță cu aspiratorul sau mătura, în direcția firelor.

3.       Din când în când, tatami-ul poate fi curățat cu o cârpă umedă, bine stoarsă (tot în direcția firelor). Asta m-a ajutat să scot mizeria impregnată în tatami, și să-i redau culoarea inițială.

4.        Dacă verși ceva pe tatami, trebuie curățat imediat, altfel se va păta.

5.       Tatami e o suprafață din materiale naturale. E viu. Adoră-l, venerează-l, pentru că în lupta cu tatami, tatami câștigă. Tatami e capul familiei. El domină. El face regulile. Tu rămâi doar un muritor, sclav al său. Nu încerca să subjugi tatami-ul, pentru că nu vei reuși.

Și uite așa natura ne învață să fim umili. Omul trebuie să se încline, înfrânt și docil, în fața puterii ei.

O zi într-o gară

23 ianuarie 2015

Dimineață, ora 7:50. Trenurile vin pline. A început o nouă zi. Pe peronul 2, unde opresc trenurile ce pleacă din Tokyo și se îndreaptă spre Osaka, domnul de la speaker ne anunță că în curând trenul de la 7:54 către Toyohashi va ajunge în gară.

Viața, și mai ales, sensul vieții acestui domn în vârstă de vreo 50 (și ceva, probabil, sau poate mai mult, nu e niciodată pripit să mai adaugi câțiva ani în estimarea vârstei unui japonez) de ani, mă preocupă profund. În fiecare zi, fără excepție, domnul de pe peronul 2 ne anunță la megafon că trenul care va ajunge în gară în câteva momente, va fi despărțit în două, vagoanele dinspre vest având destinația Toyohashi, iar cele dinspre est, Okitsu. Seara, pe la ora 8, când mă întorc de la universitate, vocea domnului de pe peronul 2, puțin răgușită, se aude din megafon.

Gările japoneze, ca, de fapt, mai toate locurile publice japoneze, sunt poluate fonic de o mulțime de anunțuri: să avem grijă când urcăm cu scările rulante, să avem grijă să pășim în interiorul liniilor galbene pe peron, să avem grijă să ne poziționăm în dreptul numerelor galbene 7-10, pentru că acolo, și numai acolo, vor opri vagoanele cu destinația Okitsu. Anunțurile vin din speaker-e, unele înregistrate, altele repetate, ca o poezie, de domnii cu megafoane de pe peron, altele pornesc din măruntaiele vreunui automat de cafea sau vreo scară rulantă. 

Pe peronul 2, dimineața la ora 7:50, din speaker-e se aude anunțul înregistrat ce ne explică, în mod repetat, în dreptul căror numere trebuie să ne așezăm dacă dorim să purcedem spre Toyohashi, și în dreptul căror numere, dacă destinația noastră este Okitsu. Firește, un astfel de anunț politicos ar fi mai mult decât de ajuns, însă în societatea supra-politicoasă, super-prevăzătoare japoneză, pe peronul 2 trebuie să existe un domn care să repete anunțul, cu diverse variații de ton sau ordine a cuvintelor, pentru ca nu cumva, nu cumva neatenții de noi să ne urcăm în capătul de tren nepotrivit. 

Mă așez, conștiincioasă, undeva în apropiere de cifrele 7, privind domnii la costume și doamnele pe tocuri verificându-și smartphone-urile, așezați exact în dreptul cifrelor, între liniile verticale care desemnează cele două rânduri de așteptare. Numai eu sunt în afara liniilor, și domnii la costum din spatele meu foșnesc, oarecum nemulțumiți, că o gaijină ca mine nu stă în linie, și ei nu pot hotărî dacă locul lor la urcarea în tren este înaintea mea sau după mine. Mie, uneori, pur și simplu nu-mi place să mă așez între linii, la coadă, cum s-ar spune. Și nici măcar n-am trăit în comunism. În stațiile japoneze, fie ele de tren sau de autobuz, lumea se așază la coadă, între liniile albe desenate pe peron, și fiecare își așteaptă, conștiincios, rândul să se urce în mijlocul de transport. Fără împingeri, fără grabă, fără frustrări. Tot ce trebuie să faci este să te asezi între liniile albe de pe peron.

Domnul cu megafonul de pe peronul 2 pare a avea o experiență impresionantă în a livra anunțuri pentru călători. Aceleași anunțuri, în fiecare zi, la aceeași oră, de dimineață până seara, în zile călduroase și zile înghețate, în zile cu ploaie și zile însorite. Aceleași anunțuri, dar cu mici variații de ton, de ordine, variații ce demonstrează că domnul de pe peronul 2 are o vastă experiență și îndeajunsă încredere în cunoștințele sale despre mersul trenurilor, încât nu mai este nevoit să repete anunțurile ca pe poezii, așa cum fac tinerii și nepricepuții. A devenit maestru în anunțuri. Este maestrul mersului trenurilor care opresc la peronul 2.

În fiecare dimineață, la plecare, și în fiecare seară, la întoarcere, vocea maestrului ne întâmpină în gară, în timp ce responsabilii cu curățenia gării și peroanelor dau cu aspiratorul. Da, gările japoneze se mențin curate cu ajutorul aspiratorului. Un aspirator micuț, de buzunar, care nu ar face față mizeriei de la mine din cameră, dar care adună conștiincios orice fir de păr și orice fir de praf căzut printre scări, de la ultima curățenie de acum 30 de minute.

Gările japoneze se mișcă în mod eficient, pentru că toți lucrătorii își fac treaba așa cum li se cere, de la cei care dau cu aspiratorașul, la cei care fac anunțuri la megafon și la conducătorii de tren care, deși neauziți și, deseori, nebăgați în seamă, ne anunță la fiecare semafor că: Semaforul e allright! și că: Pornim trenul!

Fantomele pe bicicleta

22 Ianuarie 2015

Este joi. Joi ploua. In general, ploua, dar joi ploua cu certitudine. Firește, ploua in multe alte zile ale săptămânii, pentru ca locuim intr-un oras aflat la malul oceanului, ce se bucura de un climat umid subtropical. Dar joi, joi este necesar sa ploua.

Cand ploua, unii dintre noi sunt deprimați. Caută orice scuza sa lipsească de la universitate, de la servici, de la scoala. Își urăsc viața, își urăsc locul in lume, si singura lor dorința este ca ziua sa se termine, ploaia sa înceteze, si soarele sa rasara dintre nori. 

Dar alții, majoritatea, care, de altfel, este japoneza, nu. Poate ca sunt deprimați, undeva in sinea lor, poate vor sa lipsească de la servici, insa cum datoria este mai presus de grijile si nefericirile personale, majoritatea își scoate pelerina de ploaie si cizmele de ploaie si pornește la drum. Sfidează ploaia. Pana la urma, ploua pentru toți. Toți împărtășim același destin. Si cum ar putea el, individul, singularul, sa se plângă de o biata ploaie, cand toți ceilalți își scot pelerinele de ploaie si pornesc la drum?

Cand ploua, Japonia se transforma intr-un ținut spectral. La orele dimineții, cand soarele este bine ascuns intr nori si ceata de dimineața are inca o consistentă lăptoasă, si seara, dupa ce soarele a apus si câteva lumi stradale au început sa se aprindă, pe străzile Japoniei apar fantomele pe bicicleta. Ascunși in largi pelerine de ploaie albicioase, elevi, salarymen la costum si salarywomen in fuste conice, bătrâni si indivizi fara vârsta pedalează in grupuri create fara intenție de semafoare. Sfidând ploaia. 

Multi japonezi se deplasează pe bicicleta. De la copii de vârsta prescolara, la bătrâni care dupa ce descaleca bicicleta se îndoaie la 90 de grade pentru a merge. Si mai toți sfidează ploaia. Cand ploua, își scot pelerinele albicioase, cizmele de ploaie si umbrelele (pedalatul cu umbrela este interzis, dar o umbrela nu strica niciodată), eventual si maștile medicinale (pentru ca e perioada gripelor) si pornesc la drum. 

La orele apusului, imaginea spectrelor albe si mascate ce pedalează pe bicicleta celebrează  omul victorios in fata naturii. 

Shirakawa –go!

20 ianuarie 2014

De Crăciun, am pornit către orășelul Shirakawa, în căutarea zăpezii. Situată în prefectura Gifu și înconjurată de munți, Shirakawa-go e o așezare care a fost înscrisă nu de mult în patrimoniul Unesco pentru arhitectura unică a caselor sale. Firește, o dată cu înscrierea pe lista Unesco, s-au înmulțit și turiștii, mulți dintre ei străini. În prezent, Shirakawa e una din cele mai vizitate locuri din Japonia de către străini. Nu mă mir, pentru că e un loc deosebit de frumos, care te lasă să vezi și să simți stilul de viață tradițional al celor care au trăit acolo. Accesul nu e deosebit de facil, pentru că nu poți ajunge cu trenul, de exemplu, însă e cu mult mai puțin dificil decât accesul la mănăstirile bucovinene. Noi ne-am cazat în Kanazawa, oraș la nordul prefecturii Gifu, și de acolo am pornit spre Shirakawa cu autobuzul. Într-o zi, poți vizita fără probleme așezarea (ultimul autobuz de întoarcere pleacă din Shirakawa pe la ora 4), asta dacă nu dorești să rămâi peste noapte în Shirakawa, pentru a te caza într-o pensiune în stilul arhitectonic Gassho. 

Înconjurat de munți, beneficiind de un acces dificil către orașele din împrejurimi și de un mediu nepropice cultivării orezului, Shirakawa (la fel ca și celelalte orășele în stil Gassho din împrejurimi) a dezvoltat o arhitectură unică și o comunitate cu un mod de viață specific. Acoperișul ascuțit al caselor, menit să facă față zăpezilor abundente și să acopere un spațiu îndeauns de larg pentru cultivarea viermilor de mătase, e caracteristic stilului arhitectonic Gassho, și nu poate fi întâlnit în alte zone ale Japoniei. 

Mi-am dorit să văd Shirakawa iarna, pentru că voiam să văd casele acoperite de zăpadă, voiam să văd rațiunea pentru care au fost construite astfel, și voiam să am ocazia să experimentez stilul de viață al oamenilor de aici în timpul iernii. Recunosc că mi-a fost frică să nu rămânem înzăpeziți pe drumul către așezare, dar am avut noroc de o pauză între ninsori, și am ajuns fără probleme. 

Câteva din casele în stil Gassho sunt deschise publicului, astfel încât poți vedea cum trăiau și încă mai trăiesc locuitorii lor: încăperile imense, reci, în mijlocul cărora se ținea aprins un foc pentru încălzire și prepararea mâncării; altarele budiste mari, deosebit de frumoase; ușile pictate, ustensilele de bucătărie folosite, îmbrăcămintea, baia, podul unde se creșteau viermii de mătase. Având un teren nepotrivit cultivării orezului, majoritatea locuitorilor acestor așezări se ocupau cu producerea de hârtie japoneză, nitrat de calciu pentru fabricarea prafului de pușcă și producerea de mătase. 

 Obiect în care erau depozitați viermii de mătase

Chiar la intrarea în oraș, poți vizita un muzeu în aer liber, unde case în stil Gassho au fost aduse din alte localități abandonate. Și aici poți vedea obiecte care au aparținut locuitorilor: îmbrăcăminte și încălțăminte, unelte, obiecte de bucătărie. 

 Îmbrăcăminte și încălțăminte expusă într-una din casele muzeu

Ne-am oprit într-una din case, unde am servit un fel de supă dulceagă din fasole și ceai de hrișcă, în fața unui foc uriaș din mijlocul încăperii. Îmi imaginam locuitorii acestor case imense, nedezlipiți de foc, așa ca noi, așteptând căldura primăverii și facerea mătăsii. Cam multă poezie pentru cât de prozaică trebuie să fi fost viața celor de aici. 

 Focul din mijlocul încăperii

Am luat un autobuz către vârful unui deal de unde se putea vedea toată așezarea. Acolo ne aștepta, extrem de vioaie, o fotografă: Let’s go, let’s go! Say Shirakawa-goooo! Vocea ei încă ne bântuie.