Dans, dans, dans

11 noiembrie 2014

Săptămâna trecută am participat la o petrecere dansantă organizată de un dansator profesionist. Domni și doamne, ieșiți la pensie de mai mulți sau mai puțini ani, s-au adunat în număr mare pentru petrecerea de dans din fiecare lună. Eu și cu încă vreo câțiva studenți din clubul de dans al universității am fost invitați ca oaspeți de onoare, care să mai întinerească și să mai înveselească atmosfera. 

Pot spune că pentru prima dată după foarte, foarte mult timp, am reușit să mă distrez cu adevărat dansând. Domnii s-au arătat foarte doritori să danseze cu europeanca cu un cap mai înaltă ca ei. Am fost foarte impresionată de calitățile de dansator ale domnilor. Deși nu cunoșteam combinațiile pe care aceștia le dansau, majoritatea erau îndeajuns de buni leaderi încât să mă las condusă fără probleme și să dansez fără să știu ce pas va urma. De fapt, poate asta a fost cea mai distractivă parte a petrecerii: a nu ști la ce să te aștepți de la partener, a fi mereu gata să te lași condusă. Cred că mi-a crescut semnificativ capacitatea de adaptare în dans într-o singură seară.

S-a dansat în special vals lent, slowfox, chacha, rumba și puțină samba. Rareori vals vienez. Valsul vienez nu se prea predă prin cluburile de dans japoneze, și nici jive, nu știu de ce. Nici la clubul de dans al universității nu dansăm vals vienez și jive. Am înțeles că doar dansatorii de clase înalte sunt nevoiți să le danseze în competiții, așa că nu se pune mare accent pe predarea lor. Trist. La noi, jive-ul și valsul vienez sunt dansuri obligatorii începând de la cea mai joasă clasă. 

Nu știu dacă am mai menționat undeva, dar japonezii nu par să considere că după o anumită vârstă, nu se mai cade să faci anumite lucruri. De exemplu, să dansezi. În competiții, am văzut multe perechi peste 50 de ani. Am văzut perechi de domni și doamne la pensie care se pregăteau de competiții, luând lecții particulare de la dansatori profesioniști. Și ce pot să spun? Lăsând vârsta de-o parte, japonezi fiind, toți acești domni și doamne care își petrec timpul învățând dans, sunt foarte, foarte buni dansatori. Pentru că sunt perseverenți și pentru că vor să devină mai buni. Și ce poate stimula mai bine mintea și trupul decât dansul? Mi-ar plăcea ca și românii noștri de-o anumită vârstă să aibă dispoziția și posibilitatea de a-și petrece timpul dansând.

Nunta japoneză modernă

7 noiembrie 2014

Acum două săptămâni am participat la o nuntă japoneză. Modernă. Așa cum fac cuplurile japoneze din ziua de azi. Prilej de distracție și observație atentă a iubirii profunde pentru formă ce îi caracterizează prea bine pe unii dintre japonezi.

Nunta s-a ținut la un fel de restaurant dotat cu capelă proprie, pe scurt, un spațiu destinat organizării de nunți. Totul a început la ora 4 după-amiaza. M-am documentat în profunzime cu privire la manierele și vestimentația potrivită unei nunți japoneze. Am aflat că domnișoarele ar trebui să poarte rochii până la genunchi (nici mai lungi, nici mai scurte), preferabil în culori pastel, dar se acceptă și negrul (dar nu albul), și trebuie să își acopere umerii (dacă sunt descoperiți). Domnii poartă costum cu cravată albicioasă. Banii oferiți trebuie să fie noi și preferabil în număr impar (chiar dacă suma e un număr par, este bine ca numărul de bancnote oferite să fie impar). De ce? Pentru că numărul par poate fi împărțit la doi, semnificând despărțirea. La fel, rochiile doamnelor trebuie să fie de o singură culoare; a purta o rochie în două culori e de rău-augur. De asemenea, trebuie evitate sume de 4 și 9, numere cu ghinion în Japonia (4 se citește SHI, care mai înseamnă și moarte, iar 9, KU, care înseamnă suferință). Nu se oferă cadouri și nu se dau flori. 

După ce am ajuns la restaurant, am realizat că mai tot ce am citit pe internet despre nunți nu se aplică. Erau o mulțime de domnișoare care purtau rochii în două culori, fuste mai scurte de genunchi sau chiar pantaloni. În schimb, Yoshihiro a fost certat de o mătușă că nu poartă cravată (la sugestia mea, convinsă că o cravată albă e de prost gust). La insistențele mătușii, care era îmbrăcată într-un superb kimono, ne-am dus și am cumpărat de la un 100 yen shop din apropiere, o cravată albă. Ca nu cumva neglijența lui Yoshihiro să distrugă poza de grup. Un prim semnal că unii japonezi sunt obsedați de forme și aparențe. 

Ceremonia a început cu poza de grup a celor două familii. Nu știu cum se mai fac pozele de nuntă pe la noi, dar la japonezi, fiecare individ își are locul său. În stânga mirele și familia lui, în dreapta mireasa și familia ei. În primul rând, mirele cu mireasa, părinții și frații lor. În spate, celelalte rude în ordinea importanței (de vârstă și relație). Evident, eu nu aveam ce să caut în poză, dar mi s-a găsit un loc, deși organizatorii păreau tare nemulțumiți că a apărut un personaj nu are niciun statut și niciun loc, pentru că nu știau unde să-l plaseze. 

Organizatorii... Organizatorii m-au frapat cel mai mult. Un grup de tineri și tinere care se ocupau de desfășurarea lucrurilor. Nimic nefiresc până aici. Ceea ce mi s-a părut nefiresc a fost atitudinea lor, care era una de dirijor și coordonator, și în niciun caz de cooperator. Organizatorii dădeau ordine și dirijau într-un mod absolutist: aici stă mama mirelui, aici stă mătușa de gradul doi. Aranjați-vă părul, stați drept, zâmbiți, priviți aici, țineți mâinile în poală, cei din spate, împreunați-vă mâinile. Acum facem poza: 1, 2, 3... Ni se pare nouă, sau ați uitat că vă aflați la un eveniment fericit? Zâmbiți, arătați mai veseli. Așa. 1,2,3! Acum urmează o poză cu Peace. La 3, toată lumea să facă Peace. Cine nu face va ieși în evidență. Deci, 1,2,3! Eu eram deja scoasă din sărite, dar nimeni nu zicea nimic. Organizatorii își îndeplinesc rolul de organizator. Este slujba lor și ei știu mai bine ce au de făcut. 

A urmat "slujba" în "capelă". Mai întâi, au fost invitate cele două familii în capelă, pentru prezentări. Fiecare membru al familiei s-a prezentat, din nou în ordinea importanței: mama mirelui (mirele nu are tată, că altfel ar fi început cu tatăl), viitorul tată vitreg, cei doi frați, începând cu cel mai în vîrstă, bunicul, bunica, unchi, mătușe, veri, verișoare, tatăl miresei, mama miresei, fratele miresei, mătușele, în ordinea vârstei, verișoarele. Japonia e țara man is first, asta în caz că aveați vreun dubiu. 

Fac o paranteză ca să vorbesc despre man is first in Japonia. Man is first presupune că bărbații sunt primii în mai toate, inclusiv când vine vorba de a fi serviți la masă. Am fost uimită (într-un mod neplăcut) când într-o vizită în casa unor prieteni ai părinților lui Yoshihiro, am fost serviți de către gazdă. Eram prezentă eu, Yoshihiro, tatăl și mama lui. Mai întâi a fost servit tatăl. Ok, no problem, eram obișnuită cu asta. Problema a fost servirea cu numărul doi. Al doilea a fost servit Yoshihiro, abia după care a fost servită mama lui. Deja eram indignată. 

Dar să revenim la nuntă. După prezentările de rigoare, a început "slujba". O domnișoară îmbrăcată într-un fel de anteriu cu un crucifix imens desenat pe piept a început să își facă de treabă cântând la fluier. M-am temut că ea va face întreaga slujbă, dar, din fericire (așa, cât să mai păstreze aparențele), a apărut un individ de gen masculin cu rolul de preot. Alte vreo două domnișoare cântau din voce într-o limba necunoscută, probabil latină. Apoi a apărut mirele, ținând o lumânare (de aia parfumată) în mână, și mergând în pas adăugat, în ritmul muzicii. Apoi mireasa, în rochie albă, însoțită de tatăl său. În fața "altarului", tatăl a oferit mâna fetei mirelui, într-un moment forțat emoționant. Apoi cei doi tineri s-au întors către "preot" pentru a-i asculta binecuvântarea. Am fost îndemnați cu toții să cântăm niște cântecele religioase (într-o japoneză prea dificilă ca să-mi dau seama ce cânt), ale căror versuri ne fuseseră oferite la intrare. Doamnele îmbrăcate în kimono (care se plâseseră de ținuta nepotrivită a lui Yoshihiro) cântau cu mare patos cântecelele pe care probabil le auziseră pentru prima dată. Preotul a citit fragmente (în japoneză, evident) din epistola către Corinteni a Apostolului Pavel despre dragoste. Preotul a dat câteva sfaturi înțelepte mirilor; mirele să-și iubească nevasta, iar mireasa să-și asculte soțul. A întrebat, democratic, pe miri dacă se iau sau nu. Mirele s-a emoționat și înainte să poată răspunde a izbucnit într-un râs isteric. Mireasa, mai stăpână pe sine, a răspuns pozitiv fără prea mare greutate. Au semnat un "document" cum că au devenit soț și soție. Preotul a arătat, ceremonios, "documentul" mulțimii prezente. Mirii s-au înclinat mulțimii, la semnalul dat de una din organizatoare. S-a dat liber la sărutat mireasa. Mireasa a fost sărutată pe obraz. În concluzie, un amestec amețitor de occidentalism și japonism.

Documentele fiind semnate și inelele puse pe degete, a început petrecerea. În stil japonez, s-a mâncat, s-au ținut speech-uri, s-au făcut poze cu Peace. Mireasa a apărut pe la mijlocul serii cu o nouă ținută. S-a tăiat tortul. S-au citit scrisori mamelor și taților. S-a lăcrimat. S-au făcut plecăciuni și s-a aplaudat la semnalul organizatorilor. S-au proiectat poze cu mirii. S-a pus muzică (de la calculator). Băutura, pâinea și dulciurile au fost în sistem all-you-can-eat/drink. Eu cu Yoshihiro țineam de șase pe rând, și când nu erau organizatori prin preajma, mai îndesam niște croissante în geantă. S-au dat drumul la baloane, au fost artificii. Invitați de toți să fi fost vreo 20-30 de oameni? S-a încheiat festiv la ora 8 seara. 

A urmat cea de-a doua petrecere, doar cu tinerii, la un bar din oraș. Aici s-a băut, s-a jucat bingo (eu am câștigat o tigaie de făcut tako-yaki, din păcate mai aveam una acasă și oricum nu-mi place tako-yaki, așa că am oferit-o miresei). S-au jucat farse mirelui, și cam asta a fost. Ce-a fost după, nu știu.

Despre sensibilitatea japoneză a lui Endo și schizofrenia (presupusă) a lui Akutagawa

22 octombrie 2014

M-am întrebat în timp ce gîndeam nota asta de ce oare vreau să scriu despre cărți când ar fi mai bine (și mai potrivit pentru un jurnal) să scriu despre ceea ce fac. Concluzia a fost că nu fac mai nimic, și oricum, chiar dacă fac ceva, ceea ce fac este cu mult mai puțin interesant decât ce au scris Endo și Akutagawa. Plus că, în prezent, am reușit să redescopăr plăcerea adevărată a cititului, cititul ca enjoyment. Asta deoarece am renunțat, umilă, la a încerca să citesc în japoneză, ceea ce a transformat, de-odată, lectura ca frustrare în lectură ca plăcere. End of story. 

În timp ce citeam Tăcere, m-am întrebat dacă Endo știe să scrie ca un japonez sau catolicismul și experiențele de prin Franța i-au furat sensibilitatea japoneză. Ei bine, am citit zilele astea un alt roman de-al lui, Vulcanul (s-a potrivit bine după recenta erupție a muntelui Ontake), și m-am liniștit. Endo e japonez, până la urmă. Însă problematica incompatibilității creștinismului cu tradiția și spiritualitatea japoneză rămâne ca temă centrală și în acest roman. Din nou apare o figură a unui preot (de data asta francez) apostat, care s-a lăsat de treabă, cum s-ar spune, pentru că în Japonia, creștinismul nu merge. Și argumentul său principal este că japonezii nu au conceptul de păcat. Ceea ce este interesant și demn de cercetat mai în profunzime. 

După care am dat peste o cărțulie veselă a lui Akutagawa. Se numește Kappa, și a fost catalogată în diverse feluri, de la carte pentru copii la critică profundă a societății japoneze. Cartea e povestea unui individ instituționalizat care pretinde că a călătorit în Kappaland, adică lumea creaturii verzulii din folclorul japonez care trăiește pe lângă ape (sau poate o știți ca mascota lanțului de kaiten-zushi Kappazushi). Cartea a fost scrisă înaintea sinuciderii lui Akutagawa (pusă pe seama diverselor tulburări psihice de care-ar fi suferit). Se pare că pe la sfârșitul vieții, halucinațiile și depresia au devenit insuportabile. Akutagawa se temuse să nu fi moștenit schizofrenia mamei sale. Se pare că mulți specialiști și-au dat cu părerea după moartea sa cu privire la starea sănătății sale mintale, punând halucinațiile și obsesiile de care-ar fi suferit pe seama unei posibile schizofrenii.

E o povestioară plină de umor (mai degrabă negru) care descrie o lume unde totul este altfel sau invers decât în lumea oamenilor. Spre exemplu, kappii care își pierd locul de muncă sunt uciși iar carnea lor oferită spre vînzare. Firește, ce mai memorabil episod este cel care descrie nașterea în Kappaland. Când sosește clipa nașterii, tatăl-kappa are o discuție cu fătul din burta mamei-kappa, discuție în care îl/o întreabă dacă vrea sau nu să fie născut/ă. Și fătul are drept de decizie. Nu e minunat? Copilul-gata-de-născut a lui Bag, kappa care îl condusese pe pacientul narator în Kappaland, refuză: Nu vreau să fiu născut. În primul rînd, gîndul la toate lucrurile pe care le voi moșteni de la tata – numai nebunia e destul de nasoală, mă face să tremur. 

 Endo Shusaku - Volcano, translated by Richard A. Schuchert, Tuttle Publishing, 2002
Akutagawa Ryunosuke - Kappa, translated by geoffrey Bownas, Tuttle Publishing, 2000

Tăcere, tăcere

14 octombrie 2014

Shusaku Endo, un scriitor japonez botezat prin adolescență în catolicism. Nu găsești prea mulți de ăștia. Zilele astea am citit romanul său intitulat Tăcere, care descrie perioada persecuției creștinilor în Japonia, urmărind destinul unui misionar portughez care apostaziază sub presiunea torturii și a tăcerii Domnului. Romanul a stârnit controverse când a fost publicat, mai ales în rândul creștinilor japonezi care au susținut că misionarii apostați s-au lepădat de credință pentru că n-o aveau defel, și nu pentru că (așa cum ar sugera cartea lui Endo) Japonia ar fi un teren nepropice dezvoltării creștinismului. Cred că personajele lui Endo ar răspunde acestora atrăgând atenția că e ușor să pui la îndoială credința unuia sau altuia când trăiești într-o perioadă de pace și libertate și ai siguranța că nu o se te atârne nimeni în vreo groapă cerându-ți să calci peste icoane... 

Ca și brief istoric, creștinismul și-a făcut intrarea în Japonia prin misionarii portughezi, primul dintre ei fiind faimosul Xavier, în 1549. Xavier i-a iubit pe japonezi, japonezii l-au iubit, și ușor ușor credința creștină s-a răspândit pe plaiurile japoneze. Erau vremuri bune. Până pe la sfârșitul anilor 1500, misionarii portughezi au fost primiți bine de liderii japonezi. Din păcate, lucrurile n-au continuat la fel. Evaluând prezența misionarilor ca pe un pericol la adresa siguranței țării, Hideyoshi a pus să fie dați afară din țară toți misionarii și a crucificat un grup de 26 de creștini lângă Nagasaki (există și un monument dedicat acestora). După Hideyoshi, Yeyasu a trecut creștinismul în afara legii în 1614, de aici începând perioada persecuțiilor. Creștinii, japonezi și străini deopotrivă, au fost crucificați, arși, atârnați în groapă (asta cică era o formă foarte eficientă de a induce apostazia – individului i se făceau mici crestături pe tâmple și era atârnat cu capul în jos într-o groapă), înecați și torturați prin diverse alte metode. Misionarii n-au rezistat toți torturilor, însă creștinismul a rezistat, mai la vedere, mai ascuns, prin comunitățile de kakure kirishitan (creștini ascunși) care doseau prin poduri icoanele creștine și se prezentau la temple, declarându-se budiști.

Cartea lui Endo sugerează subtil că Japonia e o mlaștină în care rădăcinile creștinismului nu pot prinde. Că ideea de Dumnezeu a japonezilor creștini și ideea de Dumnezeu a portughezilor e complet diferită. Că creștinismul japonez e doar o reinterpretare prin sensibilitatea și tradiția japoneză a creștinismului vestic. Și că Dumnezeu e tare, tare tăcut.

Citind cartea, m-a impresionat naturalețea narațiunii. Cartea parte scrisă de un vestic, n-am resimțit deloc nepotrivire, nefiresc în relatarea lui Endo. Căci sensibilitatea japoneză care transpare în literatură este incomparabilă și atât de pregnantă încât e imposibil să nu o resimți atunci când deschizi o carte scrisă de un artist din țara soarelui răsare. Nimic din asta aici. Oare e rezultatul intipăririi creștinismului în personalitatea lui Endo, sau e doar dovada măiestriei sale artistice? Bine, recunosc, am citit cartea în engleză, și știu cât de mult poate să difere aceeași frază scrisă în două limbi diferite. Și totuși, specificul japonez transpare dincolo de traduceri, căci până să cunosc limba japoneză, tot ce am citit a fost în limba română... deci ce să fie?

Endo, Shusaku - Silence, translated by William Johnston, Kodansha International, 1982