Washoi! Washoi!

15 februarie 2014

Ok, mint, nu e 15 februarie, e 16, dar ieri nu am scris. La prânz am mers la biblioteca din parc și am lucrat pentru câteva ore. Yoshihiro m-a anunțat că băieții din cămin vor alerga în furoshiki prin oraș, așa că mi-am întrerupt lucrul ca să mergem să îi vedem. Căminul de băieți al Universității Shizuoka are o tradiție (ok, are mai multe) ce presupune ca toți locatarii să alerge în furoshiki (cum poartă luptătorii de sumo) de la cămin până la gară și înapoi (o distanță destul de lungă) ca să sărbătorească absolvirea unora. 

I-am găsit într-un parc din aproprierea gării. Erau îmbrăcați (ok, erau mai mult dezbrăcați) în culori  diferite, în funcție de etajul la care locuiesc. Etajul 5, al lui Yoshihiro, era reprezentat doar de doi curajoși. Câte un reprezentant al fiecărui etaj s-a prezentat în fața tuturor țipând din toate puterile. Lăsați-mă să mă prezint! Până ce toți locatarii nu strigă în cor: Bine!, cel care se prezintă trebuie să strige și mai tare: Lăsați-mă să mă prezint! După ce primește ok-ul grupului, se prezintă strigând în gura mare. Câteva babe și vreo doi moși care își plimbau câinii prin parc s-au oprit ca să privească spectacolul. 

După încheierea prezentărilor, fiecare etaj și-a fluturat steagul țipând diverse mesaje pe care nu le-am înțeles. La final, au pornit alergând prin centrul Shizuokăi strigând Washoi! Washoi! Nu știu dacă se înțelege prea bine, dar alergau în fundul (aproape) gol prin cea mai aglomerată zonă a orașului. 

Barentain dei

14 februarie 2014

Prognoza de ninsoare de ieri s-a dovedit din nou înșelătoare, azi plouând de dimineață fără oprire.  Am impresia că ăștia cu prognoza au un simt al umorului foarte dezvoltat sau sunt extra-optimiști până la patologic. Așa că ne-am petrecut (din nou) ziua dormind. Dacă mai văd o dată prognoză de ninsoare în Shizuoka, mă mut. 

De dimineață, în cămin a început să se ofere ciocolată în valuri, tendință ce a continuat până seara târziu. Toată lumea a oferit ciocolată tuturor, într-o revărsare de generozitate și reciprocitate. Atâția gaijini strânși la un loc au îmbrățișat puternic tradițiile și cultura japoneză, cumpărând ciocolată în cantitați industriale și oferind-o cadou. Valentine's Day în Japonia presupune, pe scurt, oferirea de ciocolată. În genere, de către partea femeiască, părții bărbătești (aici gaijinii din cămin n-au mai ținut seama de gen și sentimente). Ciocolata oferită de către femei poate ascunde un sens romantic sub un gest aproape oficial. Există ciocolată oferită din dragoste (celui pe care îl iubești), sau din datorie (colegilor de serviciu sau prietenilor). Bărbații nu sunt nevoiți să facă nimic, decât să primească. Își iau revanșa de White Day, o sărbătoare inventată de japonezi tocmai pentru a rebalansa relațiile dintre genuri, zi în care bărbații oferă cadouri femeilor. Am impresia că, în Japonia, societatea e prea blândă cu genul masculin. Mi-ar plăcea să văd câțiva japonezi experimentând Valentine's Day, Dragobetele,  1 martie și 8 martie în România, ca să vadă cum merg lucrurile prin alte părți. 

Magazinele s-au pregătit temeinic pentru această zi, punând la display o multitudine de sortimente de ciocolată în formă de inimi și pungi de cadouri cu panglicuțe. Firește, persoanele de gen feminin care se respectă nu cumpără ciocolată, ci o fac, demonstrându-și talentul culinar și profunzimea sentimentelor. Și eu m-am apucat să fac ciocolată de casă, pentru prima oară (am făcut multe chestii pentru prima oară, de când nu-mi mai gătește mama), și pentru asta am dat o grămadă de bani pe ingrediente. Ieșeam mult mai ieftin dacă făceam și eu ca toată lumea și cumpăram. Chestia asta nu o înțeleg la Japonia: de ce e mai scump să-ți faci de mâncare decât să cumperi mâncare gata făcută (inclusiv să mânânci în oraș)??

Pe la 5, m-a trezit veșnicul clopoțel care anunță ora 5. Peste vreo jumătate de oră, m-a trezit vocea familiară care face anunțuri inutile: "Aici e Shizuoka – informații publice. Tocmai s-a anunțat tendință de ploaie puternică. Vă rugăm să fiți atenți la informațiile despre vreme." Mulțumesc Shizuoka, informații publice, dar mi-am dat seama și singură că plouă puternic. Peste alte vreo 10 minute, aceeași voce: "Aici e Shizuoka – informații publice. Yamada Junichiro" (tocmai am inventat numele ăsta), "un băiat de 15 ani din orașul Shizuoka, cartierul Surugaku,  a dispărut de astăzi de la ora 2 după-amiaza. Caracteristicile sale sunt: înălțimea – în jur de 163 centimetri. Purta o geacă neagră, pantaloni negri, pantofi negri. Dacă aveți vreo informație despre acest băiat, anunțați poliția". Da, sunt sigură că am să-l recunosc pe Yamada Junichirou printre miile de băieți de 15 ani cu înălțimea de 163 cm și îmbrăcați în negru (toți elevii de gimnaziu/liceu au uniforme negre) și atunci am să sun la poliție.  

Seara, ne-am învins depresia și am ieșit în oraș, cu umbrelele. Încă ploua, și încă mai ploua. Crâșma noastră preferată era plină de salary men și salary women ieșiți de la serviciu, care sărbătoreau cu colegii terminarea unei săptămâni de muncă. Cupluri – zero. Berea avea gust de apă și carnea a fost nefriptă. Și peste toate astea, ploua. Și încă plouă.

Exemplu de distracție pe gratis

12 februarie 2014

După o încercare eșuată de a lucra la bibliotecă și o ședință extenuantă asupra excursiei la ski cu studenții internaționali ținută în Japanizu Ingurișu de către proful de cursul de cultură, ne-am întors la cămin, nu înainte de a trece pe la pet-shopul-zoo din apropierea universității. Acest pet-shop/zoo a fost construit nu demult lângă un mare supermarket, și noi nu ne-am putut abține să intrăm să ne uităm la animale. Însă pet-shop-ul ăsta nu e ca orice pet-shop de prin mall-urile japoneze. Pet-shop-ul ăsta s-a dovedit a fi mai degrabă o grădină zoologică, pentru că vinde de toate, nu numai câini și pisici. Vinde papagali gigantici, crocodili, șopârle, un porc, tot felul de rozătoare, o lebădă și orice alt mic (ok, relativ mic) animal pe care și-ar dori cineva vreodată să-l țină în casă (deși nu înțeleg cine ar vrea să țină în casă un crocodil sau o bufniță).

După descoperirea acestui pet-shop ne-am făcut o obișnuință din a merge și a vizita animăluțele de acolo. Magazinul e gigantic, iar varietatea de animale pe care poți să le vezi, considerabilă, așa că simpla plimbare prin pet-shop e îndeajuns de distractivă încât să alunge plictiseala unei zile în care nu ai chef să înveți sau să faci orice altceva ce consumă energie. 

Firește, vedetele magazinului sunt câinii. În Japonia, nu există câini comunitari, așa încât comerțul cu câini e înfloritor. În pet-shop-uri nu găsești câini la un preț mai mic de 50 de mii de yeni (aproximativ 300-400 de euro), iar majoritatea sunt peste 100 de mii de yeni (600-700 de euro). Firește, toți sunt pui, pentru că lumea vrea pui. Cu cât iau în vârstă, cu atât li se scade prețul, însă câini adulți nu sunt puși niciodată la display în pet-shop-uri. Și aici apare problema care mă frământă pe mine: ce fac pet-shop-urile japoneze cu câinii care au crescut și nu s-au vândut? 

Câini comunitari nu există, în schimbi parcurile japoneze sunt pline de pisici comunitare, caracterizate de obezitate morbidă și fețe turtite (ceea ce îmi aduce aminte de ce a spus studenta thailandeză despre Japonia: câinii sunt mici, dar pisicile sunt imense... de acord). Pisicile japoneze sunt deosebit de urâte, mari și fricoase, așa că foarte rar reușești să pui mâna pe vreuna. În pet-shop-uri se vând foarte puține pisici (comparativ cu câinii, aș putea spune că pisicile sunt de 10 ori mai puține), dar la aceleași prețuri exorbitante. Eu îmi doresc de mult un British Shorthair (sau oricum s-ar chema tipul ăla de pisică gri-albastru), și în magazin una de asta se vindea la 100 de mii de yeni. Am văzut și una mai ieftină într-un alt mic pet-shop, numai că era urâțică și avea o privire ciudată, așa că Yoshihiro a suspectat-o de Down. Oricum, urâțenia (și mărimea) caracterizează toate pisicile japoneze, și asta le face irezistibil de drăguțe (gândiți-vă numai la Maru). 

Oricum, câini și pisici poți vedea în orice pet-shop și la orice colț de stradă, însă mai rar poți vedea de aproape iepuri angora mari cât un mop (Yoshihiro s-a gândit imediat cât de convenabil ar fi să ai unul în casă – îți face curat automat), purceluși, cameleoni, șerpi, broaște țestoase gigant și tot felul de alte orătănii. Plimbarea prin magazinul ăsta e ca o plimbare într-o grădină zoologică, doar că pe gratis. Asta e o chestie pe care o iubesc la Japonia: dacă știi unde să mergi, te poți distra teribil de bine fără să plătești nimic.

De ce au bărbații japonezi unghiile și părul lung

11 februarie 2014

O întâlnire întâmplătoare cu Ikemura, unul din colegii de cămin al lui Yoshihiro (e un cămin de băieți, o adunătură spectaculoasă de specimene bărbătești), m-a făcut să decid să scriu astăzi despre bărbații japonezi. Chiar zilele trecut am văzut o bucățică dintr-un documentar făcut de BBC pe tema scăderii natalității în Japonia, problemă pusă pe seama tendinței bărbaților japonezi de a evita relațiile cu sexul opus, preferând să se complacă în consumarea de manga sau datingul cu partenere virtuale. Nu știu dacă asta e adevărata problemă cu bărbații japonezi, și cu siguranța scăderea natalității nu cred că e cauzată doar de partea bărbătească. Concluzia e că, în Japonia, relațiile dintre sexe e destul de dereglată. Dar nu despre asta voiam să scriu astăzi, deși are cumva legătură. Azi vreau să scriu despre ceea ce îmi place și ce mă enervează la bărbații japonezi. 

+ Arată bine...

Mulți bărbați japonezi arată bine. Foarte bine, aș putea spune. Și chestia asta nu are legătură cu vârsta. Spre deosebire de bărbații români, care după 25 de ani se fac rotunzi ca niște cârnați și chelesc, bărbații japonezi sunt toți supli, începând din adolescență și până după 50-60 de ani. Foarte puțini sunt grași, și chiar și cei care sunt grași, sunt grași într-un mod proporțional, dacă pot spune astfel. Adică nu au burtă. Foarte puțini chelesc. Foarte puțini albesc. Japonezii (și includ și sexul feminin aici) cunosc cu siguranță secretul tinereții fără bătrânețe, pentru că nu le poți citi vârsta pe chip.

Pe lângă faptul că nu au burtă, nu sunt grași și/sau chei, mulți (dar nu toți...voi reveni la acest aspect) bărbați japonezi sunt foarte bine îmbrăcați. Îmi place teribil moda bărbaților japonezi. Sunt cool, funky, stilish, whatever. Se îmbracă cu lucruri de calitate, într-un mod modern și studiat. Poartă genți, poartă accesorii, poartă fulare, mănuși, papuci și căciuli ciudate și foarte colorate, fără să le fie teamă că își vor pierde din masculinitate. Nu, nu poartă jeanși până la genunchi și tricouri cu DE PUTA MADRE, și pentru asta le sunt recunoscătoare. 

-          -...dar nu toți

Din păcate, nu toți arată bine și nu toți se îmbracă bine. Mai sunt cei de tipul otaku și kimochi warui (grețoși) care poartă haine murdare, ies pe afară în sandale și șosete în mijlocul iernii, sau poartă tricouri cu Mickey Mouse și alte modele în pofida faptului că au peste 40 de ani. Există șlapii ăia de plastic Crocks care mi se par oribili, și toți japonezii (de toate genurile și vârstele) au câte una, două, trei, n perechi pe acasă. Problema e că unii chiar vin încălțați cu șlapii ăia la facultate sau ies cu ei în oraș.

În plus, foarte mulți bărbați japonezi (din păcate, și unii dintre ăia care arată și se îmbracă bine) au unghii lungi. Nu înțeleg treaba cu unghiile lungi... E un fel de modă?

Și pe deasupra, foarte mulți bărbați japonezi (aș putea spune chiar TOȚI) au părul lung. Freza la modă în Japonia e freza emo. Toți bărbații (de toate vârstele) au părul lung și breton. Mi se par ok atâta timp cât sunt tineri, dar după ce treci de 40 de ani și încă mai porți breton, mi se pare puțin cam greu de digerat. Mai ales când vine în combinație cu adidași. Dragi domni japonezi de peste 40 de ani, vă rog frumos să vă tundeți  și să renunțați la adidași!

+ ...sunt bine crescuți și delicați

Bărbații japonezi sunt bine crescuți. Nu fluieră după femei, nu înjură ca porcii, nu fac glume cretine pe stradă. Vorbesc politicos și elegant.  Emană o inocență și o delicatețe fermecătoare. Știu să scrie și să citească și să se exprime corect din punct de vedere gramatical (spuse o gaijin). Sunt educați. Nu emană masculinitate de aia puturoasă. 

-         -  ...însă sunt prea delicați

Feminitatea care îi caracterizează într-o anumită  măsură pe bărbații japonezi poate părea excesivă uneori. Atâta delicatețe, reținere și bună creștere îi face pe mulți bărbați să pară niște pămpălăi incapabili să fie asertivi și agresivi într-un mod acceptabil și atrăgător pentru sexul opus. Mulți bărbați par excesiv de timizi, slabi de caracter și, deseori, neinteresați de sexul opus... și așa au dispărut dinozaurii. 

+ ...tații tineri sunt carismatici și grijulii

Când vezi pe stradă tineri tătici, ducându-și bebelușul în porte-bebe sau conducându-și cei doi copii de școală primară pe aceeași bicicletă (unul în față, între ghidoane, unul în spate, pe scaun), ți se încălzește inima.

-          - Dar nu toți au copii... poate pentru că suferă de lolita-complex

O proporție înspăimântătoare de bărbați pest 30 de ani sunt necăsătoriți și neimplicați într-o relație. În schimb, citesc manga cu fețite, au partenere virtuale, și sunt fani AKB (pentru necunoscători, vezi asta). Nu pot înțelege preferința bărbaților japonezi pentru tipul lolita. Ce găsesc atractiv în fuste de școlăriță, fete cu codițe și voci de copiliță? Cultura asta manga și lolita adresată bărbaților de toate vârstele mă înspăimântă teribil. Iar fetele care o adoptă și mai și.

A-ți cere scuze în Japonia

10 februarie 2014

Mi-a venit ideea acestui jurnal din două direcții: una consta în conștientizarea (sau poate doar impresia) faptului că lucrurile, descoperirile, ideile, emoțiile, gesturile și sensurile trec pe lângă mine cu o viteză fantastică și eu nu întind mâna după ele să le prind... a doua direcție ține de extraordinara oboseală pe care o simt de fiecare dată când trebuie să răspund unui mesaj de la cei de acasă, mai ales când răspunsul presupune repetarea a n-a oară a aceluiași conținut. Prin acest jurnal public aș putea scăpa de responsabilitatea ținerii la curent a tuturor celor de acasă cu ceea ce mi se întâmplă. Scriu o dată, citesc toți, toată lumea e satisfăcută.

Problema apare în momentul în care simt că nu am nimic de spus. Spre exemplu, azi... Ce descoperire fantastică am făcut despre Japonia azi? Fiindca am stat numai în casă, cu o tentativă eșuată de a merge la biblioteca din parc și a lucra acolo (evident, era închisă), am avut prea puține ocazii să observ societatea japoneză.

Oricum, întorcându-mă cu bicicleta la cămin, am avut un mic incident. Am trecut strada o dată cu o doamnă (și ea pe bicicletă). Eu voiam să merg la dreapta, ea înainte. Era era în dreapta mea. Am pornit amândouă, eu pe parcurs schimbând direcția în mod amenințător către ea. Ea și-a cerut scuze. Eu nu. De fapt, eu eram de vină, deși pur și simplu mi-am schimbat direcția în ideea că oricum voi aștepta să treacă ea întâi. Dacă n-aș fi înțeles spiritul japonez care a făcut-o să își ceară scuze, aș fi zis că de fapt, cine știe, poate chiar ea era de vină. Dar nu, nu era ea de vină. Nu era nimeni de vină. Ea doar nu a înțeles că eu aveam de gând să aștept să treacă. Eu doar mi-am schimbat direcția către dânsa, fără a avea intenția să pornesc. Misunderstanding. The end. Ea a plecat înainte, eu m-am dus la dreapta. Ea, probabil, s-a gândit în sinea ei: henna gaijin (străină ciudată). Eu m-am gândit în sinea mea: japoneză ciudată. Și așa s-a încheiat toată treaba. Concluzia: de ce le place japonezilor atât de mult să își ceară scuze?

La ultimul curs de vorbire și citire în japoneză, am discutat tocmai despre această chestiune. Japonezii spun mai des "scuze" (sumimasen) decât "mulțumesc" (arigatou). Gaijinii găsesc asta de greu de înțeles. Chiar și atunci când pare mai firesc să ți se mulțumească (exemplu simplu: oferi un pahar de apă unui oaspete), japonezul își cere scuze. De ce își cere scuze? Pentru că tu te-ai deranjat pentru el. Trăirile tale sunt mai importante decât mulțumirea proprie, așa că japonezului i se pare mai firesc să își ceară scuze în acest caz, decât să-și mărturisească mulțumirea. Odată cu progresul în înțelegerea și vorbirea limbii japoneze, ajunge să ți se pară firesc și chiar de dorit utilizarea scuzelor în locul mulțumirii. Acum și eu folosesc mai des sumimasen decât arigatou. Sensul lui sumimasen a început din ce în ce mai mult să cuprindă ideea mulțumirii.

Profa de japoneză a făcut o paralelă cu societatea americană, unde a-ți cere scuze e echivalentul acceptării înfrângerii. În trafic, cine își cere scuze, ăla e vinovată. Cu ultimele rămășițe de gândire occidentală, și mie îmi sună, uneori, scuzele japonezilor a înfrângere. Doamna cu bicicleta și-a cerut scuze, deci ea a greșit. Totuși, sensul e cu totul altul aici. Eu nu mi-am cerut scuze, deci sunt o needucată (sau o henna gaijin). A-ți cere scuze e un fel de greeting, de must do. În orice situație, indiferent dacă ai greșit sau nu, important este să îți ceri scuze (poate chiar ai greșit și nu ți-ai dat seama). Ai greșit sau nu, odată ce ți-ai cerut scuze, ți-ai îndeplinit rolul de cetățean, te-ai ridicat la nivelul așteptărilor celorlalți, toată lumea e satisfăcută. Colega mea chineză de la cursul de japoneză a punctat bine că scuzele exagerate a japonezilor par a fi o strategie de a scăpa de orice responsabilitate: mi-am cerut scuze, gata, treaba mea s-a încheiat, pot să merg acasă și să mânânc okonomiyaki fără să-mi fac vreun reproș. Într-un fel, tind să o susțin. Nu poți ști niciodată în ce măsură cel care își cere scuze chiar se simte vinovat de ceva în sinea lui. Uneori, scindarea asta dintre ceea ce fac și ceea ce simt japonezii mi se pare deosebit de înfricoșătoare; cât de mult din ceea ce spun japonezii reflectă ceea ce simt cu adevărat?