Japonia, țara singurătății

23 ianuarie 2016

Nu zic, singurătatea poate fi simțită oriunde și în foarte multe feluri. Dar Japonia ține să-mi arate cum reușește să educe spiritul singurătății, sau, mai optimist spus, al solitudinii, în locuitorii săi. A trăi, a mânca, a călători singur, e atât de firesc în Japonia, încât mă surprinde. Obișnuită cu mersul la toaletă împreună cu colegele de clasă, mi-e încă greu să înțeleg cum japonezii, mulți dintre ei foarte tineri, reușesc să se simtă bine în solitudine.

Primul lucru care îți atrage atenția este numărul mare de persoane care mânâncă în oraș singure. Fără însoțitori, fără conversația de înainte și după masă. În grabă, butonând din când în când telefonul mobil și sorbind cu zgomot din tăiței. Mâncatul în oraș nu e o sărbătoare, nu e o ocazie, nu e o distracție; mâncatul în oraș are doar o funcție practică, aceea de a-ți potoli foamea. Și, deși mulți salarymen și salarywomen iau pauza de masă în același interval orar, preferă să mânânce singuri. Nici tinerii nu-s o excepție: văd o mulțime de studenți care mânâncă singuri la cantină. E o manifestare a singurătății, sau a solitudinii? Depinde de persoană. Unii n-au cu cine, alții au, dar preferă să fie singuri. Pentru că atunci când ești singur, ești liber. Liber să faci ce vrei, să mânânci cât de repede/încet vrei, să te gândești la ce vrei, fără să te macine vreun pic dacă interlocutorul tău se simte bine sau e deranjat în vreun fel de existența ta.

Apoi, multă lume călătorește singură. Poate n-ai să îți dai seama de asta la început. Dar pe parcurs, mai ales când urcă în tren un grup de gaijini (pentru că întotdeauna gaijinii sunt în grup), vei realiza câtă tăcere a fost în tren până atunci. Nimeni nu vorbește cu nimeni. Cei treji, butonează la telefon sau citesc. Ceilalți, dorm, în picioare, pe scaune, sau pe umărul necunoscutului de lângă.

Și această multă lume, formată din japonezi solitari, nu călătorește de una singură doar de acasă la serviciu și înapoi, ci și de plăcere. Călătoria de unul singur în scop turistic e extrem de practicată, și mai ales de tineri. Pentru că poți să mergi unde vrei, să stai să te holbezi cât vrei la exponatele dintr-un muzeu, să mânânci când ți se face foame și să fii în orice dispoziție vrei, fără să te preocupe mereu și mereu ce vrea/simte tovarășul tău de călătorie. Ce poate fi mai relaxant decât asta?

Dacă e solitudine sau singurătate, dacă e firească sau bolnăvicioasă, nu știu. Dar simt, undeva în străfunduri, că e intim legată de marea tristețe japoneză, care îi face pe mulți să-și taie venele sau să se arunce în fața trenurilor. Ca o gaijină care nu înțelege nimic din sufletul japonez, și care îi privește ca pe niște specimene ale căror suflete vibrează în unde ciudate, am senzația că întâlnesc deseori tineri umbriți de o mare durere.

Japonezii spun că nu există persoană care să nu cunoască pe cineva care s-a sinucis. Un coleg de clasă din gimnaziu, un coleg cu care ai lucrat, odată, demult, la un proiect. Oricine știe pe cineva. Din fericire, încă n-am ajuns să știu pe nimeni. Nu știu nici măcar cine a fost acela pe care l-am călcat cu trenul iarna trecută.

Și totuși, marea tristețe japoneză e atât de aproape. Vorbești azi cu un tânără zâmbitoare, serioasă, muncitoare, vorbești despre vreme și proiectele de seminar, nu știi prea multe despre ea, nici nu te preocupă prea tare.

Și, la un moment dat, tânăra muncitoare nu mai apare la orele de seminar. Nici proful, nici colegii nu știu prea multe. Se crede că ar avea niște probleme emoționale. Nu apare nici la următorul seminar, nici la următorul. Proful spune că a vorbit cu părinții, că acum e într-un program de consiliere, că hrănită cu SSRI, că va reveni după vacanță.

A trecut vacanța și n-a revenit. Are 20 de ani, nu știu mare lucru despre ea. Dar îmi vine s-o îmbrățișez, în gând, și s-o întreb: de unde atâta tristețe? 

Alături de mine, o altă colegă care muncește cu o seriozitate înfricoșătoare, învață pentru fiecare curs, vorbește cu toată lumea folosind formule de politețe și are ca poză de profil pe chat un iepuraș, povestește că și ea a făcut, în anul 3, o pauză de o jumătate de an. Cum, ea, întruchiparea seriozității, a conștiinciozității și politeții? De ce? o întreabă o colegă. Nu înțelegeam ce sens are viața, ne răspunde ea.

Și atunci, îmi aduc aminte un moment în care eram numai noi două și făceam copii, și mi s-a părut că văd o mulțime de semne de tăieturi pe încheieturile mâinii ei. Dar mi-am zis că mi se pare. Poartă mereu bluze cu mâneci foarte lungi. La cursul de psihiatrie, subliniază de mai multe ori factorul cu cea mai mare putere de predicție a sinuciderii: existența încercărilor anterioare. Și apoi îmi aduc aminte că o persoană cu același nume ca al ei mi-a apărut pe Facebook la prieteni sugerați. Dar, văzându-i poza de profil, mi-am zis că nu poate fi ea. Nu era o poză cu iepurași sau pisicuțe. În poză, un personaj de animație strigă din toate puterile, răspândind salivă în jur: Nu vreau să mor! Nu vreau să mor!

Cum merg lucrurile într-o universitate japoneză

16 ianuarie 2016


Universitatea din Shizuoka e de nivel mediu. De fapt, cineva mi-a spus, odată, că Shizuoka, și oamenii ei, în general, sunt de nivel mediu. Salarii medii, temperaturi medii, oameni medii. Dintr-o perspectivă japoneză, locul ideal. Până la urmă, a fi mediu e visul și datoria oricărui japonez.

Prin urmare, și universitatea de stat a prefecturii e de nivel mediu. Fonduri medii, studenți medii, rezultate medii.

Și cu toate astea, de când am ajuns m-a uimit nivelul mediocrității japoneze. E clar: mediocritatea românească și cea japoneză sunt la nivele mult diferite. Mediocritatea japoneză e cam la nivelul performanței românești. Adică un student cu rezultate bune (nu extraordinare) din facultățile noastre, ar ajunge de nivel mediu în Japonia.

Studenții japonezi pe care i-am întâlnit sunt foarte uniformi ca nivel și au o formare de bază foarte bună. Nu excelează în creativitate, dar au cunoștințe fundamentale bune, procesează foarte repede și lucrează cu seriozitate, în stilul japonez al lucrului bine făcut. Nu sunt deloc agresivi în câștigarea de puncte și note, în timpul cursurilor obișnuiesc să doarmă, nu își exprimă ideile decât dacă îi întrebi, iar atunci se exprimă cu o fluență și coerență la care nu te-ai fi așteptat de la cineva care nu deschide gura decât ca să caște. Sunt curioasă cum gândesc studenții de la universitățile de top.

Revenim la universitatea în sine. Am putea să începem de la secretariat, unde niște japonezi foarte politicoși au grijă să te sune pe tine, studentul, pe mobil, ca să îți reamintească deadline-ul pentru pregătirea a nu știu ce documente sau să îți spună ca cineva ți-a găsit cardul de autobuz (nesemnat, dar in care erau salvate datele tale personale) și că acum îl poți găsi la secretariat.

Evident, lucrurile merg smooth și cât se poate de automatizat. Fiecare student primește un ID cu parolă pentru a-si putea vedea notele, a accesa fișiere de curs, a uploada proiecte de final, a accesa baze de date plătite de universitate, a utiliza computerele din universitate, și, mai ales, a avea acces la serviciul de wifi al universității. Pe lângă asta, studentul mai primește un card (carnetul nostru de student) cu care poate intra la bibliotecă (pi-pi), poate împrumuta și înapoia cărți scanandu-le (pi-), poate printa situații școlare, bilete de reducere la transport (doar 30%), rezultatele analizelor de sănătate, și altele și altele, fără a face cereri, a aștepta la cozi și a se certa cu secretarele. Heaven.

Pe lângă asta, studentul se bucura de un mediu numai bun de învățat și cercetat. În scop academic, poate folosi imprimanta facultatii, pe gratis, poate folosi laboratorul specializării sale (unde are computere, imprimanta, frigider, cuptor cu microunde și altele și altele), poate folosi mini bucataria de la fiecare etaj al clădirii, sau mini baia cu duș, poate folosi mini-biblioteca specializării unde găsește ultimele numere din Journal of Personality and Social Psychology (varianta pe hârtie), poate utiliza sala de experimente pentru interviuri sau alte cercetări, și poate lua o pauză la cafeneaua din corpul unde are cursuri, sau se poate gândi la nemurirea sufletului, privind de la etajele superioare ale clădirii către oceanul pacific.

Bine, ar zice unii, dar până la urmă, studentul ăsta plătește taxe de școlarizare de 5000$ pe an. Corect. Sărmanul student japonez (sau mai bine zis, sărmanul părinte de student) plătește taxe de rupe. Fara buget-taxe, fără burse de merit sau studiu. Astfel încât studentul e nevoit să lucreze part-time. Sau să împrumute o bursă de studiu pe care o va returna după angajare, în nu știu câte sute de ani. Așa ca mai bine lucrează part-time.

Din fericire pentru student, nu trebuie să caute prea departe un part-time. Poate lucra chiar la universitate: ca asistent al profului (făcând muncă de birou, nu predare), ca supraveghetor la examene, ca oferitor de informații pentru cei veniți din afara universității la diverse evenimente, ca asistent la bibliotecă sau ca vânzător la cafenea. Știți, tot voluntariatul pe care îl fac studenții români (introducere de date pentru prof, supraveghere examene), în Japonia se plătește.

Dar cursurile? Veți întreba. Dar procesul de învățare?

Cursurile... Cursurile provoacă diverse nivele de somnolență, la care unii pot rezista, dar majoritatea, nu. Se citește de pe niște slide-uri înghesuite, evaluarea se face pe bază de prezentări citite de pe niște slide-uri înghesuite, pe bază de proiecte, comentarii scrise la finalul cursului, și inspirația profesorului. N-as fi crezut vreodată ca am să apăr sistemul de învățământ românesc, dar... E nasol și la case mai mari. Ceea ce îmi place și mi se pare o idee bună (poate pentru ca privesc lucrurile având un background lung în domeniu) este ca se oferă informație foarte variată și de complexitate înaltă, încă din primii ani. Spre exemplu, studenții de anul  2 (de fapt primul an în specializare) au un curs în care sunt nevoiți să citească articole din jurnale internationale, înainte să învețe ce e ăia un test t. Eu cred în expunere și cred ca e mai important să vezi ce se poate face in domeniul asta, ca să știi unde va trebui să ajungi, decât să înveți totul de la simplu la complex, să trăiești anii facultatii crezând ca cercetarea în psihologie înseamnă să faci două corelații, și să auzi despre mediere și moderare abia la master.

Bunele maniere (și respectarea lor) în mijloacele de transport japoneze

16 martie 2015

Nu ai nevoie de un manual de bune maniere ca să nu fii considerat necioplit atunci când urci într-un mijloc de transport japonez. Majoritatea regulilor sunt de bun simț. Spre exemplu, fumatul este interzis. Spre exemplu, e draguț să oferi locul unei persoane în vârstă sau unei mame cu un bebe. Spre exemplu, e politicos să nu vorbești în gura mare și, în genere, să nu îi deranjezi pe cei din jur prea tare. Aceste reguli nu au nimic japonez în ele, sunt, până la urmă, niște reguli elementare de trai în comun.

Hai să trecem la regulile japoneze. În primul rând, pentru toți gaijinii care vizitează țara soarelui-răsare, e bine de știut faptul că în mijloacele de transport japoneze este interzis vorbitul la telefon. Și lumea chiar respectă treaba asta. Pentru că în momentul în care un individ are curajul să răspundă la telefon, toate capetele se întorc, enervate, către el. E dificil să reziști unei astfel de presiuni sociale. Adevărat, mai dai peste persoane care vorbesc la telefon, dar de obicei o fac în șoaptă, mai degrabă ascunzându-se: Da, da, sunt în tren, te sun mai târziu. A, și mai sunt și gaijinii. Se pare că, pentru cei din jur, conversația altuia la telefon este mai deranjantă decât conversația între două persoane (spun studiile), și de aceea se interzice vorbitul la telefon în mijloacele de transport în comun. Pentru cei care au cunoscut, fără să vrea, în trenuri și autobuze românești, poveștile de viață ale unor străini, povestite la telefon, sunt sigură că această minunată regulă japoneză va suna divin. 

Continuând cu o regulă referitoare tot la utilizarea telefonului mobil, trebuie să precizez că în trenurile japoneze există Priority seats, scaune rezervate persoanelor în vârstă, mamelor cu copii, femeilor însărcinate, persoanelor cu handicap, etc. Voi reveni la ele. În preajma acestor scaune, este interzisă total utilizarea telefonului mobil. Pasagerii sunt rugați să își închidă telefonul dacă stau în apropierea scaunelor prioritare. Și chiar am văzut de câteva ori cum conductorul de tren (ăla cu anunțurile), trecând prin vagoane, atenționează pasagerii din preajma scaunelor prioritare să-și închidă telefoanele. Pentru că da, toți japonezii butonează telefonul mobil în tren. 

Revenind la priority seats, trebuie să spun că trenurile locale nu au locuri rezervate, așa că fiecare se așază dacă și unde poate. Deși ne-am fi aștepta la asta, în Japonia nu prea se practică cedarea scaunului persoanelor mai în vârstă. De ce? Nu pentru că ar fi nesimțiți cei care se așază, ci pentru că persoanele în vârstă refuză să primească locul, chiar și atunci când li se oferă. Și situația e extrem de penibilă, pentru că individul care s-a ridicat nu mai poate să se așeze la loc, bătrânul oricum nu se așază, iar cei din jur nu au curajul să se așeze. Și așa rămâne un loc gol și trist pe care nu se așază nimeni. Nu știu exact de ce anume nu vor bătrânii să primească locul ce li se oferă. Una din explicațiile care se vehiculează este că bătrânii japonezi nu-și acceptă vârsta, și nu consideră că ar avea nevoie de loc. Pentru că, vă spun, bătrânii japonezi sunt plini de viață. Unii se simt de-a dreptul jigniți, gândindu-se că încă nu au vârsta la care să li se ofere scaunul în tren. O altă explicație ar fi dată de simplul respect față de celălalt, chiar și mai tânăr: primind locul, bătrânul s-ar simți prost pentru cel care l-a oferit, pentru că acum celălalt trebuie să stea în picioare. Recunosc, există și cazuri în care bătrânii primesc locul, chiar bucuroși. Dar există și multe cazuri în care nu. E o chestiune dificilă. Eu evit problema prin a refuza să mă așez când prevăd că trenul se va aglomera. 

Când vine însă vorba de priority seats, chiar și atunci când trenul este aglomerat, lumea evită să se așeze în acele scaune. Am fost martoră la un moment drăguț într-o zi: doi bătrâni, un bărbat și o femeie, destul de în vârstă, intră în vagon și se așază pe două locuri, îngrămădiți între ceilalți pasageri. Doamna vede locurile libere prioritare, și îi sugerează domnului să stea acolo, pentru că era mai spațios. Domnul se pornește, însă la vederea semnului de Priority seats, râde și se întoarce: Astea-s scaune prioritare! Eu n-am certificare de scaune prioritare! Lasă că e bine aici. 

În fine, în mijloacele de transport japoneze, se păstrează liniștea. Deși nu e o regulă oficială (regula oficială e să nu deranjăm pe ceilalți), toată lumea vorbește în șoaptă. Așa că, de fiecare dată când urcă în tren un grup mai vesel, tot ce vorbesc membrii săi se aude perfect în vagon, și iarăși, capete se întorc, enervate, către sursa de zgomot. E de ajuns să vorbești normal, așa cum vorbim noi gaijinii între noi, ca să se audă. Deci nu exagerez când spun că japonezii vorbesc în șoaptă între ei (bine, mulți japonezi vorbesc în șoaptă oriunde,  nu doar în mijloacele de transport, inclusiv la prezentările orale de la cursuri, ceea ce mă scoate din sărite). Prin urmare, când se urcă niște gaijini în tren, se aude. 

Însă până zilele trecute, nu am crezut că i se poate atrage atenția cuiva că este prea zgomotos în tren. Era ora 18-19, ora la care se întorc acasă toți salary-men, și într-un tren plin de indivizi obosiți, adormiți și tăcuți, se urcă un grup foarte vesel de tinere. S-au așezat într-un capăt de vagon, lângă toaletă. Erau vesele și zgomotoase, vorbeau cu kuso (înseamnă rahat, și este unul din cele mai urâte cuvinte japoneze existente), și subiectul de discuție era ieșitul la băut/mâncat prin baruri. După vreo câteva minute de discuții hilizite, un domn la vreo 50 de ani, care stătea în picioare pe undeva pe la mijlocul vagonului, se pornește înspre colțul în care erau domnișoarele. Am crezut că se duce la toaletă. Dar nu, domnul li s-a adresat fetelor, pe un ton apăsat: Încetați odată cu vorba. Sau dacă vorbiți, vorbiți mai încet! Instant, în vagon s-a lăsat o liniște profundă. În spatele domnului, alt domn, mai tânăr, dădea din cap mulțumit, în semn de aprobare. Pentru următoarele câteva momente (ce mi s-au părut foarte lungi), domnul care le-a atenționat pe fete a stat, amenințător, în fața lor, fără să mai spună nimic. După care s-a întors la loc. Până la destinație, în vagon a fost liniște ca într-un muzeu.

O vama din perioada Edo și o peșteră din timpuri imemoriale

9 martie 2015

Hamamatsu e un oraș imens. Pe lângă câmpurile de orez care se întind la nesfârșit, Hamamatsu are și o mulțime de locuri interesante de vizitat. Ieri am văzut două dintre ele: Kiga Sekisho și Ryugashido.

Kiga Sekisho a fost unul din cele trei puncte de control vamal din prefectura Shizuoka, în perioada Edo (1603-1868). Indivizii care călătoreau către și dinspre capitala Edo (azi Tokyo) pe Tokaido (drumul mării de est, unul dintre cele 5 drumuri care legau Edo de vechiul Kyoto), erau nevoiți să treacă prin Kiga Sekisho, punctul vamal din Hamamatsu de astăzi. Acum, clădirile sunt refăcute și deschise publicului. Două porți mari de lemn deschid drumul către un spațiu delimitat de câteva clădiri: clădirea oficialilor de la vamă, o cladire unde se puteau închide prizonieri și un muzeu cu câteva exponate din perioada Edo. S-ar spune că, pe atunci, controalele erau stricte, și toți cei care călătoreau erau nevoiți să se identifice în fața oficialilor.

Ryugashido este una din cele mai mari peșteri din zona de est a Japoniei. Are 1000 de metri lungime, iar vizitatorii pot vedea 400 din ei. Mie mi s-a părut drumul mult mai lung de 400 de metri. E plină de formațiuni calcaroase spectaculoase, stalactite și stalagmite de diverse forme și dimensiuni, a căror frumusețe e sporită de luminile colorate și muzica ce se aude din difuzoare. Sunt locuri foarte înguste prin care trebuie să treci, apa picură în continuu, mai zboară câte un liliac, însă experiența a fost deosebit de frumoasă, chiar și pentru o claustrofobă ca mine. Totul e safe, până la urmă, fiindcă e făcut japanese-style. În mijlocul peșterii, o cascadă înaltă, a cărei ape curge cu putere în jocuri de lumini. Stalactitele și stalagmitele mai interesante au diverse nume, precum Broasca țestoasă, cei trei discipoli ai lui Buddha sau piatra sânului (ghici de ce). La finele drumului prin peșteră, un mic muzeu cu fosile din diverse perioade. Iar în magazinul de suveniruri, se vând fosile. Adevărate. Un loc care merită cu siguranță vizitat. Aș mai merge odată. 

Despre doruri și readaptări

4 martie 2015

Mi-au trebuit două săptămâni să mă reobinuiesc să fiu acasă: să nu mă mai trezesc în mijlocul nopții și apoi fix la 7 dimineața, așteptând să se lumineze, să nu mă mai comport ca o turistă, privind curioasă clădirile, străzile, oamenii, să nu mai vorbesc în minte în japoneză și să nu mai spun Itai! de fiecare dată când mă lovesc de vreun colț, să nu mă mai uit de zece ori la dreapta și la stânga când trec strada, pentru că nu știu de unde vor veni mașinile, să nu mi se mai pară totul ieftin la supermarket, să nu mai transform orice preț în yeni. Ok, mint, am transformat toate prețurile în yeni până la sfârșit. Ca să îmi dau seama că plătesc pe drumul de la Iași la București cât pe drumul de la aeroportul Narita până în Tokyo.

Reobișnuirea cu Japonia a fost mai rapidă. Până la urmă, n-am lipsit decât o lună. Aici deja au înflorit copacii, soarele strălucește orbitor și câmpurile sunt verzi. Dar câmpurile sunt verzi și iarna, în Japonia. Uitasem dezolarea câmpiilor negre și a copacilor goi de acasă. Iarna românească, atunci când e lipsită de zăpadă, poate fi teribil de dezolantă. 

 Un copac (cu flori) în drum spre universitate (după culoare, probabil plum - ume)

Întorcându-mă în Japonia, mi-am adus aminte de toate lucrurile de care, ca gaijină, trebuie să am grijă, pentru a nu ieși și mai mult în evidență decât ies, oricum. Mă aflu într-o lume unde a ieși în evidență e un păcat. După două zile de mers cu diverse mijloace, după ce am ajuns acasă, Yoshihiro mi-a spus că miros a gaijină. Acum mă gândesc că asta ar fi putut să însemne că miros a transpirație. Pentru că da, noi, gaijinii, avem mai multe glande sudoripare decât asiaticii, și nu ne putem arunca în lume fără deodorant, așa ca ei. N-ai ce-i face, în Japonia, îi simți pe gaijini. Și îi înțelegi, pentru că în Japonia, nu poți găsi un deodorant decent care să facă față numărului în plus de glande sudoripare pe care le avem, comparativ cu japonezii. Nu spun, există și japonezi care miros a transpirație. Însă majoritatea nu miroase. Și majoritatea din această majoritate nici măcar nu folosește deodorant. Dar nu, Yoshihiro mi-a spus că miros a parfum. Ceea ce era ciudat, pentru că nu mă dădusem cu parfum. Folosisem o cremă de corp parfumată (cu două zile în urmă, ce-i drept), și poate de aia miroseam a parfum. Și ce e rău în a mirosi a parfum? Simplu, japonezii, pe lângă faptul că nu folosesc deodorant, nu folosesc nici parfum. Singurele domnișoare care se dau cu parfum în Japonia sunt cele de companie și gaijinele. De asta miroseam eu a gaijină. 

E ușor, e foarte ușor să te comporți și să arăți ca o gaijină. E de ajuns să folosești parfum. Sau să îți faci unghiile. Preferabil în culori tari, cu roșu, de exemplu. Sau să porți blugi strâmți și geacă scurtă. Sau să porți haine colorate și mulate. Sau să îți vopsești părul roșu. Sau să nu te epilezi pe brațe. Și pe față. Sau să ieși cu părul răvășit (părul japonezelor stă tot timpul drept, lucios și neîncurcat). Sau să vorbești tare în mijloace de transport. Sau să ieși nemachiată. Da, da, e greu să nu arăți a gaijină atunci când chiar ești. 

M-am gândit ceva timp la ce mi-a lipsit cât timp am fost acasă. Și am ajuns la concluzia că nu mi-au lipsit foarte multe. Dar, reîntorcându-mă, mi-am dat seama că mi-a fost dor de multe lucruri din Japonia. Mi-a fost dor de Yoshihiro, de străzile curate și neprăfuite, de cerul senin și soarele orbitor, de verdele copacilor, de mijloacele de transport în comun care strălucesc de curățenie, de parcă ar fi noi, de cup ramen la ora 12 noaptea, de liniștea din tren, de oamenii care îți zâmbesc și îți explică ca pentru proști cum se cumpără un bilet de la automat, de oamenii la patru ace cărora le strălucesc pantofii, de mersul cu bicicleta. 

Și îmi va fi dor de multe, multe lucruri de acasă. Îmi va fi dor de plimbările cu mama, de vinul roșu cu Gabi, de discuțiile cu și despre înțelepciune cu tata, de borș și de pateurile de la micul dejun, de prețurile legumelor și fructelor, de mersul pe jos, de discuțiile cu fetele într-o cafenea, de cât de frumos sună limba română în vorbele Anei la o cană de ceai în Sage, de mâncatul în oraș cu Delia, de nenumăratele programe de la televizor, de chitara lui Iulian, de a fi îmbrățișată și sărutată pe obraji la întâlnire și despărțire, de biblioteca de acasă, de viteza de internet, de vitalitatea oamenilor cărora li se vede sufletul dincolo de vorbe, de tinerii care se țin de mână și se sărută pe străzi, de câinii comunitari care fac acrobații pentru a primi o bucată de pâine pe care oricum n-o vor mânca, de căldura din case.

E vorba aia cu the more you see the less you know și îmi dau seama că într-adevăr, începi să știi din ce în ce mai puțin cu cât cunoști mai mult din alte locuri. Oricum, din punct de vedere psihologic, și moartea e un proces al dezvoltării. Putem să ne dezvoltăm în multe feluri. Neștiința e una din ele.