Bon Odori

10 august 2014

Mi-am tot zis să încep o serie prin care să răspund la toate întrebările lui tata, dar se pare că încă n-am reușit nici măcar să mă dumiresc eu însămi, d-apoi să mai scriu. Oricum, azi încerc să fac puțină lumină în domeniul misterios al dansurilor japoneze. Întrebarea lui tata fiind: care este dansul tradițional japonez?, răspunsul meu a fost: haaa. De parcă ar putea există un răspuns simplu care să rezolve misterul. Am întrebat pe ici, pe colo, și mi s-au dat mai multe răspunsuri, de la dansurile din noh și kabuki, la dansul bon. Despre ăsta din urmă voi scrie. 

În mijlocul lunii august, are loc festivalul bon, festival dedicat onorării străbunilor și primirii sufletelor morților care în perioada asta se întorc la altarele din case. E o sărbătoare budistă, cu ocazia căreia mulți japonezi se întorc în orașele natale și își onorează morții, vizitând și curățând mormintele familiei.

Ca mai toate festivalele japoneze, și Bon-ul include chioșcuri cu mâncare și băutură, doamne și domnișoare în yukata, jocuri și artificii. Ceea ce este specific acestui festival este dansul Bon (Bon Odori). Seara, oamenii se adună în locuri deschise, în fața templelor sau în parcuri și dansează Bon Odori. Se dansează în cerc sau în linie, iar mișcările amintesc de activitățile specifice zonei, de obicei cultivarea orezului. Uneori se folosesc accesorii ca evantaie sau prosoape. Există o mulțime de variații, în funcție de zonă. Mișcările sunt simple și repetitive, așa că te poți alătura dansatorilor și învăța dansul din mers. 

Astăzi am mers într-un orășel de lângă Kakegawa, cam la jumătatea drumului dintre Shizuoka și Hamamatsu. În fața unui templu, erau înșirate mai multe chioșcuri cu băuturi, carne pe grătar și alte bunătăți. Nu era foarte multă lume. În spațiul liber din fața templului, se dansa Bon Odori. Mai multe dansatoare în yukata, tineri, bătrâne și copii dansau în cerc, mergând în sensul invers acelor de ceasornic. 

Poate data viitoare am să dansez și eu alături de ei.

Focuri de artificii și perseverență japoneză

9 august 2014

Vara sunt nenumărate evenimente cu focuri de artificii. În fiecare weekend de luna trecută s-a tot organizat câte un eveniment din ăsta prin vreun colț al Shizuokăi. Astăzi am fost în Fukuroi, un oraș din apropiere de Hamamatsu, unde s-a organizat un eveniment mai mare.

Hanabi Taikai (că așa li se spune acestor evenimente) presupun următoarele lucruri: vreo 2 ore de focuri de artificii, dublate de muzică, uneori în sincronie cu muzica, dar asta depinde de magnitudinea evenimentului, multe magazine în aer liber cu mâncare și băutură, domnișoare îmbrăcate în yukata și împopoțonate cu tot felul de accesori, uneori de mână cu vreun domnișor îmbrăcat în hakama, dar de cele mai multe ori, de mână cu un domnișor îmbrăcat în pantaloni scurți și șlapi Croks sau într-un cârd de domnișoare în yukata, mult alcool, multe familii și mulți oameni, în general. Se calcă în picioare, se îmbată, și se luptă pentru un loc bun de vizionare a artificiilor. Oricum, clișeul evenimentelor cu artificii e întâlnirea romantică în yukata. 

Nu spun, artificiile sunt frumoase. E greu să te saturi. Mai ales când sunt în sincronie cu muzica și te afli în apropiere de locul de unde sunt lansate, așa că ai impresia că luminile se scurg chiar deasupra capului. Însă nu știu dacă merită să rabzi o ploaie în rafale ca să le privești.

Astăzi a plouat. Mai ușor, mai în rafale. Ne-am întrebat dacă se mai organizează evenimentul sau nu. Pe internet, scria că se va ține, indiferent de vreme. Decizia a fost luată dimineața la 11. Și dacă decizia a fost luată, nici o ploaie nu va putea opri desfășurarea evenimentului. Expresie a perseverenței și tăriei de caracter japoneze.

În ciuda ploii, ne-am așezat să vizionăm artificiile, cu umbrelele deasupra capului. Peste vreo 15 minute, ploaia s-a transformat într-o revărsare de ape, așa că umbrelele nu prea ne erau de folos. M-am udat (iarăși) leoarcă, dar am mai perseverat pentru câteva zeci de minute. Nu eram singura. Mulți privitori, cu umbrelele ridicate sau în pelerine de ploaie, perseverau. Doar n-o să le strice o ploaie (cu bulbuci) distracția pe care au așteptat-o cu nerăbdare!

Și în încheiere, o constatare: nu imi amintesc să fi fost plouată vreodată pe plaiurile noastre, în halul în care am fost plouată de când am venit în Japonia. Înțeleg că plouă des, dar pe lângă faptul că plouă des, plouă mult și plouă puternic. Așa, ca să simți că plouă.

Viața unei cicade

8 august 2014

Revin la problema insectelor imense din Japonia. Ieri seară ne-am luptat cu un paianjen gigant. Nu exagerez și nu-mi folosesc imaginația când spun că era cât o palmă de mare, incluzând picioarele, firește. Iar corpul avea pe puțin un centimetru pătrat. Viteza de deplasare, mai bună ca mașina lui Yoshihiro. Ăsta nu poate fi numit paianjen de casă. Ăsta e un paianjen de display în grădini zoologice. După cum am mai menționat, îmi reanalizez identitatea ca persoană văratică ce preferă locurile calde. Din fericire, am reușit (eu, de departe... din cealaltă cameră) să gonim bestia afară. Sunt curioasă unde s-a dus. Oare la vecinul de lângă (balconul este comun, separat doar de o placă subțire)?

Episodul mi-a adus aminte de faptul că încă nu am scris despre cicade, deși le tot menționez ca leitmotiv al verii japoneze. Cicadele au început să apară pe la sfârșitul lui iunie, iar acum sunt în mare formă. Pe scurt, cicadele fac parte din categoria de insecte gigant japoneze. Sunt peste tot (mai puțin în locuri răcoroase, ca Hokkaido), și sunt un simbol al verii japoneze. Cei ce își pregătesc o excursie în Japonia pe timpul verii, ar fi bine să știe ce îi așteaptă. 

Pentru noi, românii, care nu cunoaștem decât cântul greierilor, întâlnirea cu cicadele va fi una traumatizată. Cel puțin așa a fost pentru mine. 

Cicadele sunt insecte tropicale, și probabil de asta au ratat spațiul țării noastre. Am înțeles că trăiesc în Grecia, deci ne-au ratat cu puțin. Nu știu dacă să fiu bucuroasă sau nu. Încă nu am decis dacă le urăsc sau simt un fel de fascinație bolnăvicioasă pentru ele. 

Întâlnirea traumatizantă cu cicadele a avut loc acum doi ani, când am venit aici prin august. Noaptea, plimbându-mă pe stradă, am auzit un sunet ciudat, puternit, metalic, ca al unui dispozitiv tehnic stricat, venind de undeva de pe un stâlp. E o cicadă, mi s-a spus. Ce e aia? Un fel e mașinărie? Nu, e o insectă. Nu, nu, nu, nu, o insectă nu poate scoate astfel de sunete. Ba da, bineînțeles că poate. 

Da, era o insectă. O cicadă. O insectă cu ochi mari și niște membrane abdominale care vibrează, scoțând sunetul acela pe care l-am crezut scos de vreo mașinărie metalică. Mi se pare imposibil să descriu în cuvinte cântecul cicadelor. Nu, degeaba vorbesc în eufemisme. Cântecul cicadelor nu e un cântec, e un strigăt, un urlet. Imaginează-ți o insectă urlând, urlând atât de puternic încât abia îți poți auzi propriile gânduri. Cântecul cicadei e un urlet. Un urlet metalic, ca sunetul unui fierăstrău electric tăind în metal. Asta cred că e cea mai potrivită comparație. Un fierăstrău de metal tăind în metal. Iar când zeci, sute de cicade se adună și urlă competitiv ca să își găsească jumătatea, zgomotul scos e ca într-o fabrică unde se taie metal cu fierăstraie de metal. Și acum, imaginează-ți acest zgomot venind în fiecare dimineață din copacul din fața ferestrei tale. Da, e imposibil să dormi. E atâta zgomot că nu poți dormi. Ok, s-ar putea să urăsc cicadele.

Ca să conving că sunetul scos de niște insecte este atât de puternic încât te trezește, adaug asta: dacă o cicadă ar cânta chiar lângă urechea unui om, acesta ar surzi. Așa scrie pe wikipedia. N-aș vrea să experimentez ca să mă asigur că e adevărat. Îi cred pe cuvânt.  

Dar dincolo de urletul lor caracteristic, cicadele au un destin romantic. Își trăiesc marea parte din viață în pământ (între 2 și 17 ani), sub formă de nimfe. Cele japoneze, ies la suprafață vara și se agață de un copac. Apoi, noaptea, își lasă hainele (exoscheletul) și ies ca adulți. Își usucă aripile transparente, și încep să-și caute partener. Doar masculii scot sunetele alea disperate. Și înțeleg de ce sunt disperate. Nu au decât o vară la îndemână să se reproducă. La sfârșitul verii, vor muri, fie mâncate de păsări, fie din alte motive ce nu-mi sunt cunoscute. O viață scurtă și disperată. The end.

Viața asta scurtă și disperată a cicadelor e motivul pentru care japonezii le tot amintesc prin romane și haiku-uri, ca simbol al efemerități, alături de florile de cireș. Ce alăturare stranie. 

Dacă îi întrebi pe japonezi cum cântă cicadele, îți vor spune: tsuku-tsuku-boshi. E o redare drăguță, dar puțin descriptivă. Și până la urmă, diferite soiuri de cicade au cântece diferite. Cele din Shizuoka au un cântec continuu, care la sfârșit se sparge înspre tăcere: mimiiiiiiiiiiiiiiiiimmmmm-zzzzz. Sau kichikichikichikichikichi-vzzzzz. Cele din Kamakura cântau miuuuuuu-miumiumiumiu-miuuuuuuuuuuu. Mai melodios ca cele din Shizuoka. Dacă termenul melodios se poate aplica unui sunet parcă scos de un fierăstrău electric tăind în metal.

Sapporo

6 august 2014

Nu știu dacă e moral să scriu despre excursia în Sapporo astăzi, 6 august, în loc să scriu despre Hiroshima. Oricum, mă liniștesc cu gândul că au scris alții mai cunoscători și mai talentați decât mine despre Hiroshima volume. 

Yoshihiro a făcut oreion și eu mă pregătesc să fac. Suntem în carantină și plictisiți. Atât de plictisiți încât nu reușesc să găsesc puterea să scriu.

Weekend-ul trecut am fost în Hokkaido. Ok, e mult spus Hokkaido, am vizitat doar Sapporo. Ok, e mult spus vizitat. Am fost în Sapporo. La conferința asociației japoneze de psihologie socială. Cred că li s-a tot spus japonezilor că îs o societate închisă, dar ori nu vor să asculte, ori le place tare mult să fie așa. În Japonia, nu se organizează conferințe internaționale de psihologie. În schimb, conferințele naționale sunt fără număr. Iar profesorii, asistenții și studenții care vor să supraviețuiască, sunt nevoiți să se prezinte la aceste conferințe, în schimbul unor taxe umflate și nejustificate, după părerea mea. 

Conferința de psihologie socială a fost... japoneză. Bine organizată, în sensul că treburile au pornit și s-au sfârșit la timp, iar cine a avut de prezentat, a prezentat. De băut și de mâncat, a fost. Mai puțin pauze, dar singura pauză pe care o cunosc japonezii e cea de prânz, iar asta n-a lipsit. Pauze între sesiuni, mai greu. Program încărcat, de dimineața până seara. Audiență destulă. Întrebări destule. Vreo 2-3 vestici rătăciți. Destul pentru o conferință japoneză. 

Destul despre conferință.

Revenim la Sapporo. Sapporo e răcoros și lipsit de cicade. A fost cald, dar o căldură nostalgică, ce-mi aducea aminte de casă. O căldură plăcută, suportabilă și complet diferită căldurii din Shizuoka. Obișnuiam să mă consider o persoană văratică, care preferă căldura frigului și vara iernii. După ce am cunoscut vara din Shizuoka, am început să îmi regândesc identitatea. Urăsc vara din Shizuoka. Este imposibil de îndurat. 

În prima seară, după conferință, am ieșit la băut cu câțiva profesori. Sapporo este faimos pentru berea Sapporo, și pentru bere, în general. În mijlocul orașului, un lung parc este transformat într-o terasă imensă în aer liber, cu o mulțime de soiuri de bere și grătar. Fără mici și manele. Cred că e prima oară să văd o terasă în aer liber în Japonia, unde oamenii beau bere, cântă și aplaudă. O atmosferă de-a dreptul vestică, care mi-a stârnit dorul de casă. 

(Sapporo Beer Garden)

Cum am avut prea puțin timp să vizitez orașul, a doua zi de conferință am chiulit impreună cu colega mea de laborator și am pornit spre Otaru, un orășel port la vreo jumătate de oră de Sapporo. Otaru, faimos pentru canalul său, muzicuțele, sticlăriile și prăjiturile sale cu brânză. Orașul pare o mare căsuță de păpuși, cu multe magazine pline de obiecte din sticlă și muzicuțe. Din păcate, ploaia văratică a progresat, pe nesimțite, într-o revărsare de ape, astfel încât până ce am ajuns la canalul celebru pentru peisajul pitoresc, am reușit să ne udăm până la gât, cu umbrelele noastre cu tot. Nici măcar n-am reușit să fac poze, deoarece eram udă pe mâini și ud era Iphone-ul care nu-mi aparținea. 

 

(Un colț din Otaru)

Ude până la piele, am pornit spre muzeul berii din Sapporo, unde am comandat cursul de comparat și am primit trei pahare cu trei feluri diferite de bere Sapporo. Le-am comparat atentă, fără să găsesc vreo diferență, deși colega mea insista că sunt complet diferite. Poate eram deja amețită, nu de alta, dar înainte să ajung la jumătatea vreunuia din cele trei pahare, mi s-a făcut somn. Efectul a fost neașteptat de rapid, poate grăbit de mersul prin ploaie și lipsa unei mese serioase. 

Ultima zi, înainte de întoarcere, am mai avut câteva ore la dispoziție să vizitez orașul. M-am învârtit prin centru, tot dezbrăcând și îmbrăcând jacheta. Am senzația că nu am înțeles nimic din Hokkaido. Hokkaido pe care mi-l imaginam răcoros, verde și întins. Poate data viitoare.

Apele din Izu

24 iulie 2014

Week-end-ul trecut ne-am reîntors la plaja cu ape turquoise și pești albastru-forsforescent din Izu. Acum doi ani, urmărind șoselele Shizuokăi de la malul oceanului, am găsit, din întâmplare, această mică plajă. Ca o plajă privată. Undeva în septembrie, orășelul în care ajunsesem părea nelocuit. Însă marea turquoise și peștii albastri ne-au făcut să ne învârtim prin oraș, până ce am descoperit plaja. O plajă pietroasă, cu ape transparente și line. Alături de parcarea unde nu oprise nimeni era o toaletă publică cu dușuri reci, și un mic motel, atunci închis. Motelul aparținea unui bătrân care stătea pe un scaun în fața clădirii și părea că observă lumea. Când Yoshihiro i-a cerut permisiunea să parcheze mașina acolo, bătrânul a acceptat, însă l-a avertizat să nu profite de faptul că e nevăzător. Bătrânul care stătea în fața motelului pe un scaun, privind oamenii care ar fi putut trece prin parcare, era nevăzător. I-a povestit lui Yoshihiro că o rudă (oare fiul? nu-mi amintesc) se ocupa de managementul motelului în timpul sezonului. Însă în extra sezon, erau puțini vizitatori și nimeni nu se oprea la motel. 

  

Marea fără valuri, puțin adâncă, transparentă și locuită de niște peștișori albaștri, cu stânci mari prăbușite și fără vizitatori, mi-a rămas în suflet ca unul din cele mai frumoase și mai fericite locuri pe care am avut ocazia să le văd. Am petrecut acolo mai multe zile, dormind în mașină și făcând dușuri reci. În septembrie, Japonia e călduroasă. Căldura ne trezea la ora 6-7. La lăsarea serii, se făcea atât de întuneric, încât nu aveam ce să facem decât să dormim. Un stil de viață sănătos. Mi-am dorit mult să mă reîntorc acolo.

  

Am reușit week-end-ul trecut. În iulie, atmosferă era complet alta. Plaja privată era plină de oameni, de familii și copii, de scufundători și snorkelitori. Motelul și restaurantul erau deschise. Parcarea a costat 1000 de yeni pe zi. Nu degeaba. Era plină de mașini, venite din diverse părți ale Japoniei. Se pare că plaja privată pe care o crezusem nedescoperită sau părăsită e, de fapt, o altracție a verii bine cunoscută de mulți. Existau până și salvamari.

Cu toate astea, frumusețea locului n-a pălit. Poate doar peștii s-au mai împuținat. Și apa era rece. Nu mi-o aminteam atât de rece. 

Poate ar fi bine să mă întorc din nou în septembrie.