Câte luni durează o sarcină în Japonia

22 iulie 2014

Zilele astea mi-am adus aminte de o discuție ca între oameni deștepți pe care am avut-o cu câțiva cetățenii ai țării soarelui răsare prin iarnă. Cineva a întrebat cât durează o sarcină, pentru a putea calcula câte luni au mai rămas pâna la nașterea bebelușului. Eu am răspuns: 9. Japonezul a răspuns: 10. Cum, nu 10? Nu, nu, nu, din câte am învățat eu la biologie, sarcina (la om) durează 9 luni. S-a cerut ajutorul specialiștilor mai în vârstă și mai experimentați într-ale nașterii: 10 luni! 10 luni și 10 zile. 

M-am simțit ca pe o altă planetă. Este imposibil ca bebelușii japonezi să se nască cu o lună mai târziu decât bebelușii din alte țări. Nu avem această conversație!

Cercetând pe internet, am aflat răspunsul. Japonezii calculează începutul sarcinii de la începutul ciclului și nu de la momentul concepției. Asta adaugă ceva zile. Care, într-un final, se sumează la 40 de săptămâni. Care, împărțite la 4 săptămâni (cât durează o lună în ciclul menstrual) dă 10. Firește, noi ăștia mai vestici sau mai nejaponezi, calculăm în luni calendaristice, care au mai mult de 4 săptămâni. Acele zile în plus se scad din lunga perioadă de sarcină japoneză pentru a rezulta cele 9 luni de sarcină nejaponeză pe care le-am învățat noi la școală. Mister rezolvat.

Oricum, momentul ăla când o suită de japonezi înțelepți de vârste înaintate îți explică ca pentru proști că sarcina durează 10 luni, iar tu, cu toate cunoștințele tale din școli și din viață, te simți cretină sau, cel puțin, într-o situație cretină, este greu de descris în cuvinte.

Mărimile japoneze

17 iulie 2014

În Japonia, lucrurile au mărimi ce diferă de mărimile obișnuite ale lucrurilor de acasă. În primul rând, după cum bine sublinia tata, oamenii. Oamenii sunt mici. Am impresia că într-o formă minusculă de ființă umană, cineva s-a străduit să introducă multă materie, astfel încât corpurile oamenilor (mai ales a celor de gen masculin) par deosebit de dense. Nu, nu sunt grași. Sunt denși. În orice caz, mă așteptam ca oamenii să fie mici. Și chiar sunt. Dar nu toți. Există o mulțime de japonezi înalți. Eu, cel puțin, sunt considerată a fi înaltă, însă am senzația că pe puțin 30% din populația de gen feminin este la fel de înaltă sau chiar mai înaltă ca mine. 

Cum oamenii sunt mici, și mărimile hainelor sunt mici. Ca niciodată, găsesc o mulțime de haine pe măsura mea. Ce fericire! Și, ca niciodată, găsesc sutiene pe măsura mea. Da, 80% din populația japoneză feminină poartă cupă A. Un alt motiv să mă bucur de șederea mea aici. 

De la oameni, trecem la arhitectură. După cum bine se știe, casele japoneze sunt mici. Ca pentru niște oameni mici. La fel și mașinile. Și scaunele din autobuze. Totul e făcut la scală mică, astfel încât cei care ies din mărimea standard au, din păcate, de suferit. Drumurile sunt strâmte, dar asta e pentru că suprafața locuibilă a Japoniei e mică iar oamenii sunt mulți. Camerele de hotel sunt mici. Băile sunt mici. Bucătăriile sunt mici. Parcările sunt mici (de obicei atât de mici încât lipsesc cu desăvârșire). Japonia nu e pentru claustrofobi.

Și pentru că oamenii și casele și mașinile sunt mici, bineînțeles că și câinii sunt mici. N-am văzut câini mari în Japonia. Cred că Ku este o excepție. Cei mai mari câini sunt Akita. Restul nu depășesc 30 de centrimetri în înălțime. Sunt mici, mici și slabi și, ca niște câini mici ce sunt, sunt frenetici. Din păcate, sunt și puțini. Foarte rar vezi pe stradă stăpâni plimbându-și câinii minusculi. Poate pentru că în casele mici ale japonezilor nu este loc în plus nici măcar pentru un câine mic. 

 (Cel mai mare câine Japonez - Ku)

Ei bine, ați crede că într-o astfel de țară cu oameni, case și câini mici, totul este mic. Nimic mai departe de adevăr. În Japonia, există o mulțime de lucruri mari (și nu vorbim de lucruri de astea abstracte, de genul salariului mediu pe economie). 

Pisicile sunt mari. Aproape la fel de mari ca și câinii. Și, deși n-are legătură, sunt foarte urâte. N-am mai văzut pisici atât de urâte ca în Japonia. Au o față lipsită de forme, ai putea spune că au chiar trăsături japoneze. Și sunt suprapoderale, indiferent că sunt ale străzii sau ale cuiva. Oamenii sunt foarte darnici și hrănesc pisicile astea din belșug. Altfel nu-mi pot explica de ce sunt așa de mari. 

 (Cea mai mare pisică japoneză - Shiro)

Și, că aici voiam să ajung, gângăniile japoneze sunt mari. Imense. Uriașe. Gigantice. Gândacii ce-și flutură antenele, paianjenii ca niște tarantule, fluturii ca niște păsări, cicadele, toate gângăniile sunt mari. Imense. Gigantice. Înfiorătoare. Atât de înfiorătoare încât am impresia că nu pot câștiga nici o luptă cu ele. Așa că încerc să mă țin departe, cât mai departe de ele. Să nu le supăr. Să nu le atrag atenția. Să nu le deranjez... Altfel, cine știe cum îmi voi  găsi sfârșitul?

Poliția, universală în expresie

15 iulie 2014

Pentru că în ordinea cronologică a evenimentelor urmează accidentul de mașină, voi povesti puțin despre poliția japoneză. 

Întâi de toate, despre accident. În noaptea de Tanabata, Yoshihiro mă conducea cu mașina pâna la gara din Kakegawa, o gară de pe undeva pe la mijlocul distanței dintre Hamamatsu și Shizuoka (pentru a mai economisi niște bani pe bilet... igorând conștient banii cheltuiți pe benzină). În față, un sir lung de mașini care se mișca cu greu. Deși eu n-am fost atentă la acest detaliu, se pare că o mașină de pe banda din stânga a încercat să intre în rândul mașinilor de pe banda din dreapta (pe care eram și noi), și din acest motiv, mașinile din fața noastră au frânat. A frânat și Yoshihiro. Ne-am fi așteptat să frâneze și mașina din spate. A frânat și ea, doar că puțin cam târziu, astfel încât mașina noastră a fost boțită și noi, zgâlțâiți. Din fericire, fără nicio traumă serioasă vizibilă, în ciuda faptului că nici unul din noi nu avea pusă centura de siguranță. Oamenii au tendința să nu se învețe minte. A urmat chemarea poliției, stabilirea vinovatului și a condițiilor accidentului. Polițistul, impresionat de politicos, ai fi crezut că nu face parte din specia lui. Interacțiunea fericită cu polițistul mi-a adus aminte de una din trecut, care fusese mult diferită.

Acum doi ani, când am venit în Japonia, într-o dimineață în care ne grăbeam să ajungem la restaurantul de soba, o mini-mașină de poliție ne-a oprit la un semafor. Nici unul din noi nu avea centura de siguranță pusă. Ne-am oprit într-o parcare a unui supermarket. Yoshihiro a luat actele mașinii și s-a dus să discute cu polițiștii (erau 2), în mașina lor. Lungă discuție. Eu așteptam în mașina noastră. La un moment dat, aud voci ridicate. Yoshihiro ieșise din mașină, certându-se fără jenă cu polițiștii, care nu erau nici ei mai prejos în ton. Habar n-aveam ce se întâmplase, cert e că treaba era nasoală. Polițiștii îi tot spuneau lui Yohihiro să îl sune pe patron (adică pe tatăl lui, pe numele căruia era mașina), nu știu de ce, iar Yoshihiro le reproșa că nu înțeleg nimic și au o atitudine de superioritate. Într-un final, Yoshihiro s-a întors. Eu mă luptam cu gânduri care îl vedeau pe Yoshihiro plătind amenzi considerabile sau chiar fiind băgat la pușcărie pentru nesupunere în fața autorității (știu, am văzut multe filme și știu, nu știu nimic despre legile țării... oricare ar fi ea). Yoshihiro m-a liniștit, spunându-mi că tot ce s-a întâmplat a fost că i-au scăzut un punct la carnetul de conducere. 

Se pare că polițiștii începuseră discuția periculos, vorbind despre cum primesc ei salariu din taxele plătite de oameni și uite cum oamenii nu se supun legilor și alte chestii de astea care subliniau ierarhia în societate și statutul lor superior. Apoi, cearta adevărată a pornit de la faptul că polițiștii nu înțelegeau caracterele cu care Yoshihiro se semnase pe unul din documentele mașinii. I se reproșa că sunt neinteligibile. Yoshihiro era sigur că oricine ar fi putut să le citească (inevitabil, îmi vin în minte bancuri cu polițiști care nu știu să scrie și să citească...). În fine, cearta escaladează, vocile se ridică, tensiunea crește. Eu, înspăimântată, nu știam cum aș fi putut să-l calmez pe Yoshihiro și să-i sugerez să se supună în fața autorității. Aflând pedeapsa, mi-am dat seama că ar fi fost inutil. În Japonia, tată lumea se ceartă cu polițiștii. Cearta cu polițiștii e un must al oricărei interacțiuni cu ei. Ok, în afara cazului în care ești victima vreunul accident.

Da, japonezii sunt politicoși și plini de considerație. Da, funcționarii publici japonezi îți zâmbesc indiferent cât de tâmpite îți sunt întrebările. Da, vânzătorii japonezi îți mulțumesc de 10 ori, chiar dacă nu cumperi nimic din magazinul lor. 

Nu, polițiștii japonezi nu.  

Un fel de a te raporta la bani (Partea II- nivel macro)

13 iulie 2014

Zilele trecute am primit un plic suspect. Deși arăta deosebit de formal, având toate înscrisurile primăriei și oficialităților, conținutul m-a făcut să îl categorizez drep o farsă sau o încercare de fraudă. Nu de alta, dar scrisoarea susținea ceva de genul că serviciile de asistență ale orașului Shizuoka vor să îmi ofere 10000 yeni (100 de dolari), pentru că TVA-ul a crescut în aprilie de la 5% la 8%, iar persoanele fără venit, așa ca mine, au avut de suferit de pe urma acestei creșteri. Pe scurt, orașul Shizuoka se oferea să îmi compenseze suferința cauzată de creșterea taxelor cu suma de 10000 de yeni. Pe bune??

Arătându-i plicul lui Yoshihiro, am fost asigurată că nu este o farsă și că, probabil, aveam toate șansele să primesc 10000 yeni moca de la primărie. M-am gândit imediat la situația șomerilor români care trebuie să stea pe la toate cozile, îndurând toate supliciile, birocrațiile și umilințele ca să primească aceeași sumă de ajutor social. Nu, în Japonia, serviciile sociale îți trimit scrisori întrebându-te politicos dacă nu ai nevoie de niște bani  moca. Și nu, nu trebuie să stai la nicio coadă. Tot ce trebuie să faci este să completezi formularul atașat și să îl pui la poștă. 

Totuși, nu știu de ce am impresia că economia Japoniei e suferindă. În pofida acestui fapt, serviciile de asistență socială se gândesc să dea niște bani aiurea unor asistați social (că, pâna la urmă, eu ce-oi fi? Doar nu vreun producător de ceva și plătitor de taxe). Firește, e o mișcare politică, la scală un pic mai mare și la nivel un pic mai elegant decât micii electorali, dar tot e ceva ce îmi depășește puterea mea de înțelegere, puterea de înțelegere a unui cetățean venit dintr-o anumită țară, unde oamenii stau la cozile umilinței sau, poate, chiar lucrează part-time pentru aceeași sumă de 100$.

Un fel de fascinație ciudată pentru Vest

11 iulie 2014

Se spune că idealul de frumusețe diferă de la epocă la epocă și de la cultură la cultură, dar încă mi-e greu să accept sau să cred faptul că idealul de frumusețe japonez este diferit de cel vestic. Încă am tendința să etichetez drept subtil ironică sau naiv binevoitoare orice remarcă admirativă cu privire la mărimea nasului meu sau la subponderabilitatea mea. Am impresia că această admirație, departe de a fi expresia unei convingeri profunde că idealul de frumusețe include un nas cât mai proeminent, nu este de fapt decât expresia unei fascinații pentru tot ceea ce este vestic, sau mai bine spus, diferit, chiar, exotic. Pentru un japonez, un nas mare, picioare lungi, păr blond și trăsături sculptate profund sunt, cred, mai puțin ceva frumos, cât ceva diferit și atractiv tocmai prin asta. 

Străinii care vin în Japonia cu intenția și de a lucra pe undeva, au, în genere, două atu-uri. Unul este cunoașterea limbii engleze. Al doilea este aspectul fizic. Cine mizează pe primul, se poate angaja cu ușurință ca profesor, trainer de limba engleză. Cine nu poate miza pe primul, se poate angaja ca preot, asistent la ceremonii de nuntă, actor, model sau, bineînțeles, hostess. Cam astea sunt principalele locuri de unde un vestic poate câștiga o pâine prin Japonia. 

Ei bine, colegii și colegele mele (vestici) de cămin, au experimentat și de unele și de altele. Unul din job-urile din care au făcut bani bunișori este cel de model pentru pictori. Am experimentat și eu acest job, așa că pot da mărturie. Grupul de artiști neprofesioniști de diverse vârste, care mai de care mai înaintate, se întâlnește în fiecare lună într-o sâmbătă la un cămin cultural. Participanții plătesc suma de 10$ pentru o întâlnire care durează de la 10 dimineața la 4 după-amiaza, bani care sunt folosiți pentru plătirea sălii închiriate și a modelului. Model care necesită a fi de gen feminin și de naționalitate vestică. În cele câteva ore de pictură, modelul este rugat să ia diverse poziții, nu foarte dificile sau obositoare, și deloc necuviincioase, timp în care artiștii neprofesioniști,  netalentați (din câte am putut observa), dar deosebit de pasionați de artă, schițează în creion sau culoare. Fascinația lor pentru corpul (îmbrăcat) vestic mi-e greu de înțeles și îmi provoacă un sentiment greu de numit. Clubul pasionaților de artă care schițează chipuri și trupuri de occidentali... Tare mă tem că  nu pot transmite cu eficiență conținutul acestul sentiment greu de numit care mă încearcă.