marți, 27 mai 2014

De ce fetele japoneze nu poartă cercei



27 mai 2014

Habar n-am avut că o mare parte din fetele japoneze nu au găuri în urechi. Mi-a atras atenția asupra acestui fapt o colegă de la clubul de dans. După spusele ei, cam jumătate din studente nu poartă cercei pentru că nu au găuri în urechi. Iar numărul celor care au găuri în urechi scade și mai mult în cazul fetelor care nu au absolvit încă liceul. Se pare că familiile elevelor care au găuri în urechi sunt suspectate de lipsă de interes și proastă educație. M-a mirat această diferență, gândindu-mă la fetele noastre ale căror urechi sunt găurite înainte să înceapă să vorbească.

Colega mea mi-a explicat că a face găuri în urechi presupune rănirea corpului pe care l-ai primit de la părinți, și de aceea nu este privit cu ochi buni. Un motiv de-a dreptul creștinesc, care nu se aplică în cultura noastră profund creștină, dar funcționează în cultura japoneză. 

Oricum, se pare că mai toți producătorii de bijuterii sunt conștienți de acest fapt, astfel încât creează o mare varietate de cercei cu clipsuri. Poate de aceea nu mi-am dat eu seama că multe colege de la universitate nu au găuri în urechi.

luni, 26 mai 2014

Ședința regretelor



26 mai 2014

În Japonia, este comun ca elevii și studenții, pe lângă învățat, part-time job, voluntariat și altele, să participe la cluburi școlare/universitare. Aceste cluburi sunt înființate, organizate și coordonate de către elevi și studenți pentru elevi și studenți, iar unitatea de învățământ nu face decât să ofere spațiu de desfășurare a activităților. Există cluburi sportive, artistice, literare, de tot soiul. 

Fiindcă am vrut să experimentez viața de club universitar în Japonia, m-am alăturat clubului de dans sportiv. Am exersat alături de ei, am ieșit cu ei la băut, am participat cu ei la festivalul universitar. Despre finalul acestui festival universitar vreau să povestesc.

Festivalul universitar este o oportunitate pentru cluburi de a arăta lumii ceea ce fac și ceea ce pot, cu speranța că vor câștiga noi membri pasionați dintre boboci sau studenți din ani mai mari care vor să se reorienteze sau care nu fac încă parte din vreun club. Prin urmare, acest festival universitar (ei bine, ca să fim cinstiți, toată activitatea clubului) este o chestiune foarte, foarte serioasă.

După o lună de repetiții, ultimele săptămâni cu repetiții aproape zilnice de dimineața până seara, două zile de festival și patru apariții scenice, am răsuflat ușurată că s-a terminat totul și am scăpat încă în viață. Extenuată, dar fericită că toată chestiunea s-a încheiat, m-am așteptat să urmeze fireasca petrecere, băută, chiuială pe care ar organiza-o ai noștri după un eveniment încheiat: ce a fost, a fost, ce bine că s-a terminat cu bine, hai să bem și să ne veselim pentru asta. Mare mi-a fost mirarea când am descoperit că în locul petrecerii și bucuriei de final, am fost convocați la o ședință. Ședința regretelor.

Ce este ședința regretelor? Sau a reflecției... introspecției... părerii de rău... etc... Ședința regretelor este o  ședință dedicată mărturisirii publice a greșelilor, lipsurilor, problemelor cauzate de fiecare persoană în parte, eventual împărtășirea de diverse opinii pentru îmbunătățirea viitoarelor evenimente. Fiecare membru, pe rând, s-a ridicat în picioare în fața celorlaltor membri și a ținut un speech emoționant, motivant, deprimant, plin de mulțumiri, regrete (evident), recunoștință, și multe alte diverse simțăminte. Cu toții au mărturisit că nu au dat tot ce-ar fi putut, că performanța lor și participarea lor în general a fost plină de lipsuri, că data viitoare vor face mai bine. Glasul tuturor tremura de emoție. Fata care și-a scrântit piciorul cu o săptămână înaintea festivalului a izbucnit în lacrimi în timp ce își cerea iertare pentru deranjul și problemele pe care le-a cauzat prin lipsa sa. Fata din anul 4 care, din pricina apropierii examenului de admitere la master, a decis să nu apară pe scenă, ci doar să susțină clubul cu chestiunile organizatorice, a izbucnit și ea în plâns, vorbind despre cât de mult și-a dorit să vină și să participe la activități și cum va dansa la următorul festival ca să compenseze. Toți membrii priveau în pământ, încercând să-și oprească lacrimile. Frunțile tuturor erau încrețite de gânduri și regrete. Cuvintele lor erau pline de greutate, seriozitate, profunzime.

Eu, continuu mirată, mă întreb ce oare mi se întâmplă. 

La terminarea ședinței, membrii și-au șters lacrimile, și-au descrețit frunțile, și-au dezmorțit buzele și au început să vorbească, senini, despre masa de seară, ca și cum cu câteva minute înainte nu s-ar fi vărsat lacrimi, emoții și mari cuvinte.

vineri, 23 mai 2014

Cum se face educație cu studenții japonezi


23 mai 2014



După un prim curs voios, dar singuratic (între trei studenți și profesorul universitar, proaspăt în titlul de profesor), al doilea curs s-a bucurat de o mai mare prezență. Toți studenții din anul 1 de la masterul de psihologie clinică, în număr de 7, care nu se prezentaseră la primul curs, erau prezenți, cu materialele pregătite pe bănci și umerii aplecați. 

Puțin după ora stabilită, s-a înființat și profesorul, a cărui dispoziție era, fără îndoială, mult mai puțin voioasă decât la primul curs și decât în mod obișnuit. Ceea ce presupune că era într-o dispoziție deosebit de proastă. 

Am fost mirată de proasta sa dispoziție, deoarece faptul că studenții s-au prezentat în număr mare mi se părea unul de-a dreptul îmbucurător. Însă vai, cât de puțin sensibilă fusesem la vibrațiile sufletești ale domnului profesor! Redau, în abstract, conversația care a avut loc pe parcursul celor 90 de minute de curs:

-Mda, se pare că lucrurile s-au schimbat de la o săptămână la alta. Dar ce să facem, trebuie să continuăm așa, că ne place sau nu. Să înțeleg că de săptămâna trecută până săptămâna asta s-au întâmplat diverse lucruri care v-au făcut să veniți la cursul meu... Pot întreba ce s-a întâmplat de fapt?

Tăcere.

-Am auzit că ceilați domni profesori v-ar fi recomandat să veniți la cursul meu... sau mă înșel?

Tăcere.

-N-aveți de gând să spuneți nimic?

Un tânăr politicos care venise și la primul curs, ia atitudine și răspunde:

-Așa este. Săptămâna trecută domnii profesori X și Y ne-au sugerat că ar fi bine să alegem cursul dvs.

-Aham... deci așa a fost. A trebuit să vă spună domnii profesori să veniți. Pentru că nu știați că toți studenții din anii trecuți au venit la cursul meu. N-ați întrebat? Nu v-ați întrebat de ce toți studenții din anii superiori s-au prezentat la acest curs? Și oare de ce v-au recomandat domnii profesori să veniți la cursul meu? Credeți că pentru că suntem colegi și prieteni și că ne placem unii pe alții? Nu. E pentru că, de fapt, ei chiar cred că acest curs este folositor și trebuie să veniți... dar mă rog, lăsăm deocamdată discuția asta la o parte. Dacă tot o să trebuiască să ne suportăm unii pe alții un semestru, ar trebui măcar să știu cine sunteți. Hai, pe rând, prezentați-vă și spuneți ce căutați aici.

Fiecare student s-a prezentat, politicos, descriindu-și, în mare, interesele de cercetare și planurile de viitor. Firește, ca studenți la un master de psihologie clinică, majoritatea și-au mărturisit visul de a deveni psiholog practician, de a-și ajuta semenii și a contribui la construirea unei lumi mai  bune. 

-Bun, acum că știu de ce ați venit la acest master, aș vrea să știu și de ce ați ales să veniți la cursul meu... având în vedere că săptămâna trecută nu erați înregistrați... ce v-a făcut să vă înregistrați pentru cursul meu? Și de ce în a doua săptămână? Ei bine, eu am citit cu mare interes eseurile voastre. După ce v-ați exprimat dorința de a veni la acest curs, v-am rugat să scrieți câte un scurt eseu despre motivele pentru care nu ați venit la primul curs, dar vreți să veniți de la al doilea. Au fost foarte interesante. Există elemente comune, dar și elemente originale, care vă personalizează eseurile... așa am putut afla câte ceva despre cine sunteți voi. Vă voi da eseurile înapoi, și am să vă rog să le prezentați. Puteți să le citiți, dacă vreți, sau puteți să sumarizați. 

În timp ce studenții și-au prezentat, docili, eseurile, profesorul a notat pe tablă, în două coloane, motivele pentru care studenții nu s-au înregistrat la curs din prima, și motivele pentru care au decis să se înregistreze din a doua săptămână. Cam asta a rezultat:

De ce nu din prima

De ce din a doua:

-Fiindcă acest curs este dedicat masterului de științe sociale și nu de psihologie clinică, am avut PREJUDECATA că nu e pentru masterul nostru și nu e necesar să venim
-Limba engleză e dificilă, și cum cursul e facultativ, am ales să nu vin ca să ÎMI FIE MAI UȘOR
-NU M-AM INTERESAT de la colegii din anii mai mari și profesori despre conținutul acestui curs.
-Citirea articolelor în limba engleză îmi va folosi pe viitor
-În psihologia clinică, cunoștințele de psihologie socială sunt utile
-Pentru că și cei din anii mai mari au venit la acest curs


-Așa deci. Haideți să începem prin a analiza motivele pentru care ați venit din săptâmâna a doua. Pentru că  a citi articole de psihologie socială în engleză vă va folosi pe viitor. Da, așa este, dar dacă chiar credeați în motivele astea, veneați din prima... 

-...pentru că și cei din anii mai mari s-au prezentat la acest curs... Da, și ăsta e un motiv pentru care puteați să veniți de săptămâna trecută. Un motiv care arată doar că nu puteți să gândiți cu capul vostru...

-...Nu știu dacă sunteți conștienți de acest fapt, dar anul vostru a avut cea mai mare rată de promovabilitate la examenul de admitere la acest master. În anii trecuți, nu intrau decât 3-4 studenți. Anul ăsta, au fost 8 locuri, pe care ați intrat voi. Înțelegeți cum stă treaba? Stă astfel: cei care în anii trecuți nu ar fi reușit să intre la acest master, anul acesta au reușit. Mai exact, fiindcă au fost locuri libere, am fost nevoiți să lăsăm să intre la acest master și pe cei cu un nivel mai scăzut decât era necesar... dar ne-am zis că, chiar dacă studenții ăștia sunt slabi, dacă se vor strădui pe parcursul masterului, îi vom putea educa și vom putea scoate profesioniști din ei. Dar se pare că studenții de anul ăsta, pe lângă faptul că sunt slabi și că ar fi trebuit să pice la examenul de admitere, sunt și leneși și nu-și dau interesul să învețe... Spuneți că vreți să deveniți psihologi clinicieni... Tare mi-ar fi teamă de niște psihologi ca voi. Ia uitați-vă care sunt motivele pentru care nu ați venit la cursul meu...

În timp ce vorbea, profesorul sublinia pe tablă motivele, nervos, într-o creștere continuă de adrenalină și ton:

-... aveți PREJUDECĂȚI!
...NU VĂ INFORMAȚI!
...vreți să vă fie UȘOR!
...Tare mă sperie astfel de psihologi!

După o pauză de calmare, domnul profesor a continuat:

-Asta sunteți, dacă nu știați, aflați acum... de ce-ar alege astfel de studenți să vină la cursul meu? De ce-ar avea ei interes să vină la cursul meu? Oricum nu se informează și nu știu nimic despre ceea ce se întâmplă în facultatea asta și în lumea asta... Oare de ce au zis ceilalți profesori că ar fi bine să veniți la cursul ăsta? Poate nu știți, pentru că nu vă interesează și nu vă informați... poate nu știți mare lucru despre mine... Poate o să credeți că mă laud, dar ce să fac, trebuie să vă explic, pentru că voi de capul vostru nu veți înțelege... Știți cum se evaluează valoarea unui cercetător? Prin numărul și mai ales, calitatea articolelor de specialitate publicate în reviste de specialitate... Și revistele astea de specialitate, unele sunt de nivel scăzut, altele de nivel ridicat. În funcție de revista în care este publicat un articol, îți poți da seama despre nivelul articolului. Știți care sunt cele mai importante reviste de psihologie de la noi din țară? Nu, o să vă spun eu. Revista XYZ. Ați auzit de ea? Bravo. Ei bine, articolele care sunt publicate aici au un nivel al calității foarte înalt. Știți de ce? Pentru că sunt evaluate de cei mai buni specialiști în domeniu. Ia să vedem cine sunt acești specialiști. Uite lista cu editorii acestei reviste. De la facultatea noastră sunt... profesorul X și EU! 

-...Uitați această carte despre comportamentul de ajutorare. O știți? E scrisă de profesoara Y, cel mai mare nume în domeniu la noi în țară. Tu, care ai zis că te interesează comportamentul de ajutorare, o știi? Nu? Ei bine, e cel mai important cercetător. Și ea m-a invitat de mai multe ori la universitatea unde predă să țin cursuri și workshop-uri... Și cartea asta, despre despresie, scrisă de profesorul Z. Îl știți? Nu. Ei bine, e unul din cele mai importante figuri din domeniul cercetării depresiei. Și eu fac parte din colectivul de cercetători care lucrează la proiectul coordonat de acesta. Asta ca să știți cine vă sunt profesorii la universitate. Și în aceste condiții, dacă voi alegeți să nu veniți la cursul meu, ei bine, nu pot să concluzionez decât că sunteți niște proști!

Cele 90 de minute s-au scurs.

-Dar ce să facem, în aceste condiții vom lucra împreună de săptămâna viitoare. Otsukaresama desu!

Studenții au răspuns în cor:

-Vă mulțumim foarte mult!


miercuri, 21 mai 2014

A împrumuta prietenește o bicicletă la nevoie



21 mai 2014

După o lungă perioadă de absență, completată de analize statistice, repetiții la dans, apariții scenice și multe altele pe care nu mi le amintesc prea bine dar despre care am promis că voi scrie într-o zi, m-am hotărâr să relatez întâmplarea de astăzi. Ca să pornesc într-o ordine anti-cronologică, începând cu ziua de azi și terminând cu zilele pline de repetiții, analize statistice și alte repetiții din săptămânile trecute.

După cum am mai menționat (sau aș fi vrut), mijlocul de transport (personal) în Shizuoka este bicicleta. Toată lumea, de la copii de grădiniță la bătrâni și bătrâne trecute de anumite vârste, se deplasează pe bicicletă. Firește, toți studenții, ca studenții, vin la facultate pe bicicletă, astfel încât parcările de biciclete ale universității sunt super aglomerate.


După cum am mai menționat (sau aș fi vrut), Japonia este țara încrederii și siguranței. Micii întreprinzători lasă bunuri (precum căpșuni sau legume diverse) pe tarabe și pleacă la treburile lor, invitând trecătorii să se auto-servească și să lase niște monede în schimb. Orice lucru uitat se adună cu grijă și se pune la display în multele locuri cu obiecte uitate, de unde uitucul poate să îl recupereze. Nu se pune problema furtulul căpșunilor sau al obiectelor personale găsite prin locurile publice. 

Crezând cu putere în ordinea și siguranța japoneză, eu îmi las întotdeauna bicicleta cu cheia în contact, cum s-ar spune, pentru că mă obosește mecanismul de închidere greoi, care e și ruginit, pe deasupra. Oricum, cine ar vrea să fure o bicicletă jegoasă și ruginită ca a mea (e SH)? Și oricum, cine ar fura o bicicletă în Japonia, țara ordinii, siguranței și cinstei?

Ei bine, de furat, nu fură nimeni, dar de împrumutat, se mai întâmplă. Azi, când am ieșit de la cursuri, am descoperită că bicicleta mea dispăruse. Ei, nu se poate așa ceva! Contravine imaginii Japoniei cinstei și ordinii! După ce m-am învârtit vreo câteva minute prin parcarea de biciclete, am observat un tânăr venind agale, urcat, ce să vezi, chiar pe bicicleta mea. Tânărul s-a îndreptat spre standul de biciclete unde îmi lăsasem eu bicicleta azi dimineață, a parcat-o la loc, și a pornit înapoi (spre casă?). 

-Mulțumesc. Știi, aia era bicicleta mea! i-am spus, cu ciudă.
-A, pe bune? Scuze!

Morala: Totuși, ar fi bine să închid cu cheia bicicleta.