duminică, 23 martie 2014

Ceremonia de absolvire a facultății



23 martie 2014

Astăzi a fost ceremonia de absolvire a universității Shizuoka. În prima parte a ceremoniei, toți absolvenții (de la toate facultățile și masterele) s-au adunat, festiv, într-o sală de spectacole imensă. Oare câți să fi fost? 500? Mai mult, mai puțin? Nu mi s-au părut foarte mulți. Erau îndeajuns de puțini cât să intre într-o sală de spectacole. 

Ca și în cazul altor mari evenimente și "treceri", cum ar fi majoratul, se observă aceeași anomalie vestimentară: fetele sunt îmbrăcate în kimono, foarte colorate și decorate ca un pom de Crăciun, iar băieții sunt la costum. Se pare că genul feminin se străduiește foarte tare să păstreze câteva ocazii în care să se mai bucure de frumusețea kimonoului. Bărbații au renunțat definitiv la îmbrăcămintea tradițională. Ok, din când în când, mai apare câte un rătăcit în hakama (varianta bărbătească a kimonoului), dar este imediat catalogat ca bad boy. A fost interesant să văd și două coreence îmbrăcate în costumul tradițional corean. Cu fustele alea imense, le era tare greu să treacă printre rânduri. 

Ceremonia a început cu un recital al orchestrei universității. Orchestra e formată din studenți de la facultatea de educație, cu specializarea muzică, dar și studenți de pe la alte facultăți, care studiază un instrument în particular. Spun asta pentru că orchestra e de-a dreptul profesionistă. 
Apoi a urmat ceremonia propriu zisă, cu discursurile rectorului și oferirea de diplome reprezentanților facultăților, precum și oferirea de premii studenților cu rezultate deosebite. Asistarea la această ceremonia mi-a întărit convingerea că japonezilor le plac teribil chestiile oficiale și înțepate. 

(Una dintre puținele domnișoare care nu purtau kimono. De observat steagul României)

Fiecare reprezentant care urca pe scenă avea de făcut următorul parcurs: urcarea pe scenă pe scara din dreapta, deplasare până în fața rectorului, privitul rectorului în ochi, poziționarea corpului spre dreapta, plecăciune către oficialii din dreapta (care și ei, de pe scaun, fac o mică plecăciune de răspuns), întors corpul spre mijloc, privit rectorul în ochi, poziționarea corpului spre stânga, plecăciune către oficialitățile din stânga (asemeni, plecăciune), întors corpul spre mijloc, privit rectorul în ochi, plecăciune către rector (rectorul răspunde), un pas în față spre masa rectorului, primire diplomă or whatever, un pas în spate, plecăciune către rector (răspunde), întors către stânga, plecăciune către oficialitățile din stânga (răspuns), întors spre mijloc, privit rector, întors spre dreapta, plecăciune către oficialitățile din dreapta (răspuns), întors mijloc, privit rector, coborâre de pe scenă pe scara din stânga. Of, ce obositor e doar să îmi amintesc!

A mai fost un moment drăguț atunci când reprezentanta studenților a citit o scrisoare de mulțumire adresată de către absolvenți profesorilor. Și ea a făcut aceeași suită de plecăciuni, după care s-a poziționat în fața rectorului (cu spatele la public), și a citit o compunere lungă, ceva cu flori de cireși și culoare, și cu transformarea naturii și a omului, chestii de alea de absolvire, dar în stil japonez. Mi s-a părut interesant cum stătea cu spatele la public, citind o (lungă) compunere în fața rectorului. Parcă ar fi fost scoasă la tablă. Și adaug un detaliu pe care l-am observat: se pare că în societatea japoneză, a sta cu spatele la cineva nu e foarte nepoliticos. Altfel nu aș înțelege de ce mi se întâmplă atât de des să văd spatele altora. 

După prima parte a ceremoniei, absolvenții au fost împărțiți pe facultăți în diverse săli, și fiecare absolvent a fost strigat pe scenă și a primit diploma de absolvire și toate celelalte hârtii. A urmat petrecerea la un hotel și băuta cu colegii, dar cum nu am fost de față, nu pot spune ce s-a întâmplat pe acolo. 

Și cum nu exisă robe și toci (oare care e pluralul de la tocă??), nimeni nu a aruncat cu toca în aer, deși câțiva studenți au fost aruncați ei înșiși în aer de către colegi și prieteni. 

În concluzie, felicitări pentru absolvire! The end.

vineri, 14 martie 2014

Why I love Love hotels



14 martie 2014

Suntem într-o gară a drumului, in the middle of nowhere, în prefectura Miyazaki. Pe aici ninge. N-am văzut mare lucru astăzi, în afară de ninsoare, așa că am hotărât să laud Love hotelurile japoneze. 

Love hotelurile sunt, după cum sugerează și numele, hoteluri pentru cupluri care doresc să facă o pauză și nu au unde. În general, se taxează pe oră sau 90 de minute (atât e o pauză), însă există și opțiunea de a rămâne peste noapte. Ieri ne-am oprit la un Love hotel ieftin (46 de dolari pe noapte), undeva in the middle of nowhere, în prefectura Kumamoto. Prefer Love hotelurile hotelurilor obișnuite japoneze. Iată de ce:

  •   Camera e mult mai spațioasă decât camerele hotelurilor obișnuite, care sunt cam cât o conservă de ton plus un appendix  (o baie minusculă).
  • Totul este mult mai luxos – de la designul camerei la brandul șamponului și a produselor cosmetice din baie. Baia e spațioasă și dotată cu jacuzzi.
  • Poți împrumuta DVD-uri cu cele mai noi filme, iar unele camere au chiar aparatură pentru karaoke, jocuri Wii și alte minuni tehnologice. 
  • Love hotelurile au întotdeauna parcare, ceva ce rar găsești la hotelurile obișnuite ieftine. 
  • Sejurul începe seara, după ora 8, ceea ce e mult mai convenabil pentru călătorii care vor să vadă cât mai multe ziua, și nu pot să facă check in până la ora 3. În general, călătorind cu mașina fără prea multe planificări, ajungi pe la ora 6-7 seara in the middle of nowhere și îți dai seama că vrei să stai la un hotel... însă toate hotelurile sunt deja ocupate (ora de check in a trecut) sau nu oferă informații despre camerele rămase libere pentru următoarea noapte. De asta love hotelurile sunt mai convenabile.
  • Prețul este același sau mai ieftin decât prețul unui hotel obișnuit. Cum să nu alegi love hotelul?
Ok, poate nu toată lumea se simte confortabil să petreacă o noapte la un love hotel, din cauza tematicii. Firește, fiind un love hotel, este echipat cu tot ceea ce e nevoie, de la filme pentru adulți la jucării și lenjerie colorată (astea din urmă pot fi cumpărate de la un automat din cameră). În plus, hotelul se mișcă în cea mai mare discreție, folosind doar mașinării automate. Nimeni nu te întâmpină la intrare, nimeni nu îți cere un act de identitate, nimeni nu îți mulțumește la ieșire. Îți alegi camera singur, apăsând pe butonul de sub imaginea camerei care îți place. În love hotelurile mai scumpe, camerele au diverse teme care să satisfacă diverse fantezii, dar în love hotelurile mai ieftine, diferă doar design-ul și culoarea pereților, cel mult. Plata se face printr-un automat din cameră, la plecare. Poți lua legătura cu cei de la recepție prin telefon, și poți face comandă de diverse lucruri (băuturi, alte chestii necesare), ce îți sunt aduse la ușă și transmise printr-o ferestruică a ușii, așa încât să nu trebuiască să te întâlnești face to face cu personalul hotelului. Ok, e un sistem destul de freaky, având în vedere că nimeni nu îți cere să te identifici, și singura modalitate prin care poți fi identificat este pe camerele de luat vederi sau prin plăcuța de înmatriculare a mașinii. Dar eu tot prefer luxul unui love hotel conservelor de ton.

joi, 13 martie 2014

Circuit Kyuushuu (zilele 1-3)



11-13 martie 2014

În sfârșit am renunțat la economiseală și ne-am oprit la un hotel... după trei zile de condus din Okayama până în Kyuushuu. Am plănuit un circuit al insulei Kyuushuu, evitând partea sudică pe care am văzut-o anul trecut. Excursie cu economii ce presupun dormit în mașină, parcare în locuri fără plată (prin parcările magazinelor si restaurantelor), condus pe drumuri fără plată (autostrăzile care fac legătura rapidă între orașele mari sunt cu plată), și vizitarea monumentelor și locurilor fără plată. 

Ziua 1

În prima zi am făcut un drum lung din Okayama, care e în insula Honshu, până în insula Kyuushuu, fără prea multe opriri. Cred că prima oprire a fost la o gară a drumului (așa se cheamă locurile cu parcare, magazine și toaletă de pe marginea drumurilor între orașe), unde am citit pe un afiș scris de mână și lipit pe peretele unei toalete, că dacă voi păstra curățenia în toaletă, Zeul toaletelor mă va binecuvânta cu mult noroc și sănătate. Am luat aminte. Apoi am oprit să vedem un pod cu o arhitectură deosebită, în Yamaguchi. 



Ne-au cerut câte 300 yeni pentru a trece podul. Asta mi-a adus aminte de Mă dusei să trec la Olt, și am cântat versurile cu podarul până ce mi-a trecut supărarea că a am acceptat să plătesc ca să trec un pod (știu că mă zgârcesc, dar e un fel de competiție cu noi înșine: cât de ieftin putem să călătorim?). Am fost și mai tristă când am văzut că la ora 5, podarii au închis chioșcul și au plecat acasă, lăsând podul liber trecătorilor. Ce ghinion... dacă veneam cu vreo 10 minute mai târziu...

Ziua 2

După o noapte dormită într-o parcare McDonalds, am vizitat un parc din centrul orașului Fukuoka. Deși era zi de lucru, multe persoane se plimbau sau făceau jogging. Am pornit către un templu shinto dedicat zeului științei. Ne-am rugat să devenim mai deștepți, și eu am mângâiat cu încredere capul unei statui a unui bou, despre care se spune că ar avea puterea miraculoasă de a-i face pe cei care o ating să fie mai inteligenți. Era coadă la mângâiat boul, așa că Yoshihiro a renunțat, foarte dezamăgit, să atingă statuia. Apoi am mers către o insulă cu o istorie a conviețuirii japonezilor cu olandezi. Am văzut (doar pe dinafară, pentru că era închisă) o biserică catolică dedicată lui Xavier, cu niște pereți de un albastru fondant, ce semăna mai mult cu un tort decât cu o biserică. Apoi am pornit către Nagasaki. A ajuns noaptea, și ne-am îndreptat către un deal de unde se poate vedea orașul. Nagasaki are o mulțime de dealuri și drumuri în pante, și multe locuri de unde se poate vedea tot orașul, de sus. Am dormit iar în mașină, privind luminile orașului. Asta pâna a început o ploaie teribilă, care făcea un zgomot atât de puternic încât era imposibil să dormi. Vântul bătea îndeajuns de tare cât să clatine mașina. Ar fi trebuit să dormim la un hotel. A doua zi ne-am trezit epuizați.
Ziua 3

Am început ziua cu o vizită la muzeul dedicat victimelor bombei atomice. Destul de cutremurător, dar știam la ce să mă aștept, aveam experiența muzeului din Hiroshima, așa că am încercat să nu mă cutremur prea mult. Oricum, un loc ce trebuie văzut o dată în viață.
Nagasaki e unul din cele mai ne-japoneze orașe pe care le-am văzut până acum. E un melanj de arhitectură europeană și japoneză, cu drumuri în pantă pavate și strâmte, o mulțime de scări și vederi impresionate. Mi-a adus aminte de Lisabona și Atena. 



Am intrat într-o biserică catolică, pentru prima dată de când am venit în Japonia. Cred că Nagasaki are cea mai mare proporție de creștini din Japonia. Am fost dezamăgită de faptul că a trebuit să plătesc 300 de yeni ca să intru în biserică și să descopăr că în difuzoare se aude continuu un speech despre istoria bisericii, în japoneză, și nu sunetul orgii.Japonia și creștinismul nu prea se potrivesc... În Nagasaki, am avut mereu o senzație de ceva care nu e la locul lui. Așa ca în imaginea asta...


duminică, 2 martie 2014

Noul meu cocoș



2 martie 2014

Azi m-am hotărât să scriu despre cocoșul meu horcăitor (de fapt, Shrilling Chicken). De ce? Pentru că a plouat toată ziua, evident, și nu am ceva mai interesant de scris. 



Acesta este cocoșul meu horcăitor. S-a alăturat celor două Nemu Neko și cactusului meu, în rol de pet. L-am primit cadou de Dragobete. Povestea lui este aceasta:

Într-o zi, eram la cumpărături în Donki (de fapt, Don-kiho-te, adică Don Quijote). Donki este un supermarket gigant din Shizuoka, unde găsești absolut orice (și mai ales, absolut orice chestie freaky, ca de exemplu costume de școlăriță care să stârnească diverse fantezii, măști și peruci și tot felul de jucării pentru copii și adulți). Mergând printre rafturi, Yoshihiro a observat acest cocoș înfiorător. 

-Uite, seamănă cu tine! Mama ta s-ar bucura să primească unul de ăsta, nu crezi? A spus, strângând cu afecțiune creatura. Imediat ce i-a dat drumul, cocoșul a scos un horcăit atroce, care ne-a șocat, nu numai prin existența lui, ci și prin calitate. A sunat ca un strigăt al unui cocoș care e gata să fie tăiat sau a fost deja tăiat. Firește, n-am auzit niciodată cum face un cocoș tăiat, dar bănuiesc că fix așa. Am început să râd isteric, cu lacrimi. Când reușeam să mă potolesc, Yoshihiro avea grijă să imite horcăitul cocoșului. N-am văzut în viața mea o jucărie mai urâtă și înfiorătoare. 

Yoshihiro a fost atât de generos încât să îmi cumpere cocoșul drept cadou surpriză. Din păcate, am prea puține ocazii să-l aud cum horcăie, fiindcă căminul are pereții de hârtie și n-aș vrea să-mi îngrijorez colocatarii. Acum, cocoșul meu stă agățat în fața ușii. Așteptăm vizitatori cu nerăbdare. 

A, am uitat să menționez. Yoshihiro a ales varianta albastră, nu galbenă, pe motivul că mie îmi place albastru. De asta cocoșul meu horcăitor e albastru.